Despre visuri împlinite

De ceva vreme mă încăpățânez să învăț limba turcă. La început a fost o simplă provocare. Trebuia să fie ceva nou, interesant și destul de dificil ca să merite atenția mea, iar această limbă a bifat toate căsuțele.

Treptat a început să-mi placă mai mult decât mă așteptam. Mă surprind și mă bucură momentele în care îmi dau seama că încep să o-nțeleg, nu doar să o cunosc.

De aceea îmi aleg câte un serial, care pare destul de interesant, dar nu prea dur și ascult... zilnic, cel puțin 30 de minute, cu maximă atenție. Uneori pun subtitrarea în limba engleză, alteori încerc fără subtitrare. Cu subtitrare în limba română aș fi tentată să citesc și nu m-aș mai strădui să înțeleg. În plus, pentru că nu-mi place să depind de orarul și reclamele de la TV, urmăresc serialele pe internet, iar cele cu subtitrarea în limba română sunt destul de prost traduse. Mai mult mă-ncurcă.

După ce înțeleg ce se-ntâmplă în poveste, uneori caut sfârșitul, alteori prefer să mi-l imaginez, trec la un nou serial. Astăzi am descoperit unul cu actori mai puțin cunoscuți, care pare interesant. Spre sfârșitul primului episod... mi-a venit deodată să opresc vizionarea, deși momentul era important... sau poate tocmai de aceea?

Cei doi tineri tocmai își înfruntaseră familiile pentru a-și susține dragostea abia înmugurită între ei, băiatul refuzând o logodnă impusă, iar fata plecarea la studii într-un domeniu care nu o pasiona.

Mi-am spus: ”Acum începe calvarul! Oare vor reuși?” Dacă urmăresc în continuare, probabil voi afla asta pe la ultimele episoade, pentru că așa îi șade bine unui serial care este menit să te țină cu ochii în ecran. Însă eu mi-am tras propriile concluzii. Probabil că o să mi le verific, de curiozitate, să văd dacă și scenaristul a gândit ca mine.

Eu cred că sunt două motive importante pentru care vor reuși: caracterul puternic al personajelor și faptul că istoria tristă a părinților s-ar repeta, dacă ei ar ceda. Deși părinții, fără să-și dea seama că i-ar condamna la o viață de tristețe, chiar asta le cer, în numele datoriei.

În timp ce gândeam acestea, privirea mi-a căzut pe cele două volume în care au apărut primele mele povești publicate... Stau așa, frumoase și cuminți, în fața raftului cu romanele mele preferate.

Și deodată mi-a venit să mă întreb ”Oare eu de ce nu cred că am reușit? Ce dovadă aș mai vrea ca să înțeleg că cel mai mare vis al meu s-a împlinit: SUNT AUTOR PUBLICAT!”

În copilărie, a deveni scriitor era un vis care mi se părea la fel de posibil ca eventualitatea de a deveni... regina Angliei. Cu timpul, devenind tot mai mult o persoană condusă de logică, l-am abandonat. Părea prea puțin posibil pentru o elevă bună la științe, devenită mai târziu inginer să realizeze un asemenea vis. Citeam în continuare mult, scriam prin jurnale, îmi imaginam povești... pe unele nici măcar nu le-am notat și s-au pierdut... dar îmi pierdusem speranța.

Cum am regăsit-o? Cred că am înțeles că nu renunțasem cu adevărat, ci pusesem acest vis, alături de altele dragi sufletului meu, pe linia de așteptare. Mintea mea crezuse că a clasat dosarul, dar la cea mai mică ocazie, sufletul și-a revendicat drepturile.

Asta s-a întâmplat când am avut curajul, la 51 de ani, să renunț la 27 de ani de inginerie și să devin ceva ce în vocabularul familiei mele nici nu exista: trainer, apoi coach. Le-a fost mai ușor să înțelegă termenul de profesor. Apoi chiar s-a potrivit, pentru că îmi folosesc cunoștințele dobândite în acele certificări, pentru a lucra cu copii, ca home teacher.

Și deodată, am început să am mai mult timp pentru mine, să citesc și alt fel de cărți, să cunosc alți oameni, să aud despre visuri nu doar vise... despre dorințe și țeluri... despre planuri și succes.

Întâi am devenit curioasă, cum mi se întâmplă cu orice noutate și m-am provocat să-mi încerc puterile. Am scris, am publicat pe un site, feedback-ul a fost în cea mai mare parte pozitiv.

Deci eram în stare să scriu povești care să placă. Și nu orice povești, ci unele cu tâlc, terapeutice chiar. Toți anii de lectură, vizionări de filme și lucrul cu copii și povești, în limba română sau engleză, dădeau rezultate.  

Apoi brusc mi s-a făcut frică. Cine eram eu să devin scriitor la cincizeci și ceva de ani? Eram în stare să scriu și un roman sau... chiar mai multe? Și dacă da, cine le va publica vreodată? Și dacă s-ar întâmpla să se publice, cum aș face față posibilelor critici? Și dacă aș avea un mare succes? Eu, care m-am străduit toată viața să fiu invizibilă? Cum aș putea să mă descurc cu asta?

De ce am vrut să devin invizibilă? Nu mi-am dorit asta, ci am simțit că trebuia să o fac, pentru a fi acceptată, pentru a nu mai fi văzută ca diferită. Eram bună la carte. Mulți erau, dar eu reușeam fără prea mult studiu, să cuprind la fel de ușor materiile reale, ca și pe cele umaniste. Apoi am jonglat cu statutul de soție, mamă, gospodină, inginer sau profesor, fără să scap niciuna dintre ”mingii”. Se pare că pe orice puneam mâna, orice îmi puneam în minte... pur și simplu îmi ieșea. Așa că, din când în când, mă sabotam cum mă pricepeam mai bine, deci îmi ieșea și asta. Astfel, în loc să intimidez și să îndepărtez oamenii din jurul meu, eram acceptată, devenind asemenea lor. Iar eu credeam că mă acceptă pentru că mă iubesc.

Nu înseamnă că mă cred ”cea mai frumoasă din țară” ci doar că sunt diferită de cei cu care m-am înconjurat ... prea multă vreme. Mai târziu am înțeles că mi-am ales greșit ”tribul”. Însă nu aveam cum să mă alătur celor la fel ca mine, care m-ar fi acceptat așa cum eram, pentru că eu nu mă vedeam la fel de bună ca ei.

Tot ce făceam credeam că era ”normal” și nu meritam laude pentru că nu erau cine știe ce mari realizări, însă orice greșeală simțeam că trebuia plătită. Era, de fapt, o lecție de viață înțelesă greșit, din cei șapte ani de-acasă.

Și uite așa am bătut pasul pe loc vreo zece ani, în domeniul scrisului. Am făcut multe exerciții și mi-am rezolvat multe convingeri limitative, dar între timp nu am avut curajul să-mi trimit scrierile la edituri.

Singurul lucru bun a fost că nu am renunțat, ba chiar m-am perfecționat. În dorința de a mă prezenta cât mai bine... la un moment dat, am citit despre, apoi am experimentat tot felul de tehnici de construire a poveștilor și personajelor.

Și iată că a venit ziua în care mi-am luat inima-n dinți. Din nou scrierile au fost admirate, dar eu tot mai am momente cînd mă simt mică și neînsemnată, de parcă nu m-aș putea numi scriitor decât dacă am un roman pe primele locuri din în clasamentul New York Times sau preluat de Hollywood pentru un scenariu de film.

Da, am decis de ieri să sărbătoresc aceste momente, să mă premiez pentru reușită. Însă ceea ce nu simt ... încă, este aroma, gustul succesului. Când îmi închipuiam acest moment, al publicării poveștilor mele, mi-l imaginam mai ... spectaculos, mai definitoriu.  

Mă uit în jur și nimic nu s-a schimbat. Privesc în oglindă și nu observ nici o modificare... Și mă întreb: ”Asta e tot? Pentru ce atâta zbatere?”

Eram mulțumită. Scriam oricum. Îmi plac poveștile și personajele mele, trăiesc multe alte vieți alături de ele, îmi sunt prietene, îmi țin de urât... mă ajută în momentele grele.

Oare și ăsta să fi fost un motiv pentru care am amânat publicarea? Eram prea atașată de personaje și povești și am crezut că făcându-le publice nu vor mai fi ”ale mele”? Oare simt mai mult pierdere decât câștig și de aceea nu mă pot bucura destul?

Dar pentru mine nu a fost niciodată o problemă să inventez o nouă poveste cu alte personaje. Și atunci?

Cred că am să organizez o lansare offline, la apariția volumului care va conține numai povești scrise de mine. Poate așa, văzându-mi numele pe copertă... singurul nume, voi avea o confirmare mai clară a împlinirii visului.

Până atunci ... voi scrie o poveste despre asta. Cred că ar începe așa:

” Era odată o fetiță cu un vis mare... cât inima ei. Visa să devină o scriitoare de succes!”

Va continua apoi cu toate aventurile prin care fetița a tot pierdut și a regăsit visul, până ce... i s-a-mplinit.

Apoi ...

Wow, chiar acum, în timp ce mă gândeam la posibila încheiere a poveștii, am avut o conștientizare:

”Ce va pune fetița în locul acelui vis care s-a împlinit? Care ar fi un vis la fel de mare și drag inimii ei, care ar putea să ocupe golul rămas?”

Deci s-ar putea ca toată zbaterea mea să fie despre asta? Dacă accept că am devenit scriitor, ce mai urmează?

Este o idee ce merită explorată în profunzime. Voi vedea ce va ieși din asta și vă voi ține la curent.

 Vă îmbrățișez cu drag, pe curând!