Crăciunul celor singuri!

 

Motto: A Note from the Universe  TUT

“Talk about magical rendezvous, Gabriela…

Right this very moment on a distant farm, there basks a fig, a nut, or a berry whose very life force will soon be your own. And that’s not all…

Right this very moment, there’s a gorgeous home on a splendid property with a spectacular view, whose roof will someday give you shelter. And that’s not all…

Right this very moment, there are beautiful souls on your beautiful planet who you do not yet even know, who through your meanderings and theirs, paths will cross, love will be shared, and eternal friendships will be created. I’m still not done…

And nothing you do can prevent these serendipities… and so, so many more.

Rock me Amadeus -

  The Universe”

Deși ”Singur acasă” este unul dintre cele mai vizionate filme de Crăciun, expresia ”singur de Crăciun” mi se pare una dintre cele mai triste. Dar vezi? Chiar titlul acestei povești parcă vrea să ne spună că nu suntem chiar atât de singuri... M-am simțit inspirată să-l pun la plural!

Și apoi chiar are sens să ne temem de singurătate?

E rău să fii singur sau... e rău să te simți însingurat?

Nu știu cum sunt lucrurile pentru tine, însă eu am învățat că nu mă ajută la nimic să adopt o atitudine pesimistă pentru prea multă vreme, chiar dacă mai cad ”în butoiul cu melancolie” din când în când. Desigur că mi se-ntâmplă! Nimeni nu e scutit! Și oare în acele momente îmi trece prin minte că ar fi trebuit să fac ceva compromisuri ca să nu ajung singură? ... Hmmm, din fericire, din ce în ce mai rar. Și după ce reușesc să scap de starea asta... mă inundă o senzație de pace, de împlinire, de bucurie simplă și curată, copilărească!

Cum? Păi nu există răspunsuri universal valabile. Unora ne place muzica, altora lectura, pe unii îi ajută activitatea intensă, fie ea creativă sau sportivă... Cei mai eficienți se ajută cu ceva EFT sau NLP... ori altceva din domeniul ”gimnasticii mentale”...

Pe mine muzica mă ajută tare mult în fiecare situație. Ți-o recomand din toată inima! Dacă înțelegi și versurile e chiar balsam pentru suflet. Acum, ce să zic? Nu că mă laud, dar mie îmi e mai ușor decât altora... că înțeleg versurile în cele mai multe dintre limbi (engleză, franceză, italiană, spaniolă, portugheză și chiar destul de bine în germană și turcă).

Însă nu dispera! Din fericire există ”Sfântul Goagle” pe care poți găsi versurile originale, iar cu ”translate” devin ... acceptabil de comprensibile...

Tocmai am terminat de citit cel mai recent roman ”Rătăcitorul”, al autoarei mele preferate Agnes Martin Lugand, iar la sfârșit, m-a surprins plăcut să găsesc playlist-ul pe care l-a rulat în timp ce scria cartea.

Mi se pare o idee grozavă, pentru că și eu ascult muzică atunci când scriu, de cele mai multe ori instrumentală, ca să nu mă distragă cuvintele! Dar s-ar putea ca fiecare melodie să inducă fiecăruia dintre noi altă stare... Este ceva la care merită să mă mai gândesc!

Revenind... îmi amintesc... despre o vreme când aveam casa plină, cu cinci oameni la masa zilnică. Apoi a venit divorțul, și am rămas patru, mai apoi cele trei fiice au crescut și au plecat, rând pe rând, fiecare pe drumul ei. Și a mai fost un timp când aveam un partener, apoi... s-a instalat la masa mea Marea doamnă, Singurătatea!

La început am urât-o!

Primele sărbători de una singură n-au fost de loc ușoare. Mi-a luat ceva timp până să văd și partea plină a paharului, sau mai bine zis până să încep să apreciez că am un pahar și ceva să pun în el, o masă la care să mă așez, într-o casă confortabilă, haine frumoase...

Ca să compensez senzația de gol pe care mi-o dădea singurătatea, simțeam nevoia să supradecorez orice bucățică de spațiu, în speranța că voi simți ”spiritul sărbătoresc”. Puneam la cuptor o friptură și aruncam și câteva bucățele de cârnați în tavă, ca să miroasă a Crăciun... ca ”pe vremuri” când aveam pentru cine găti, mă îmbrăcam de ieșit în oraș, chiar dacă nu aveam unde și cu cine ieși. Decoram un brăduț sub care îmi puneam un cadou și ale cărui luminițe, după prima zi, ... uitam să le mai aprind...

Da, există familia extinsă: mama, fetele, prietenii lor, alte rude. Încă ne mai adunăm în diverse formații, după cum poate ajunge fiecare de pe meleagurile unde își duce traiul, în casa părintească la masa de prânz în ziua de Crăciun.

Dar singurătatea despre care vorbesc este aceea de la mine de acasă, unde dimineața doar una dintre perne poartă urma capului care s-a odihnit pe ea, iar cealaltă e neatinsă și rece. Unde pentru că aș pune doar un tacâm la masă... uneori preferi să mănânc în picioare deasupra blatului din bucătărie.

Apoi... am înțeles că ne e dat să conviețuim, cel puțin pentru... o vreme și mi-am dorit să o cunosc mai bine pe doamna Singurătate. Așa am ajuns să facem pace, apoi chiar să ne împrietenim.

Ai să zici că pacea e posibilă, dar prietenia cu Singurătatea pare puțin probabilă și dacă vorbesc așa  e posibil să fi devenit blazată și s-ar putea să cad în depresie fără să am timp să-mi dau seama...!? ”Wrong answer, my darling!” Da, asta era rețeta sigură, dar numai în cazul în care rămâneam ancorată în ură.

N-a fost de loc ușor să-i dau drumul urii. Mă țineam de ea ca  înecatul de un pai... cu amândouă mâinile! Aveam nevoie să-l urăsc pe cel care m-a părăsit, condițiile care au favorizat asta, orgoliul meu care nu a permis compromisul ce l-ar fi ținut lângă mine, amintirile care mă asaltau în fiecare loc din casă, și din oraș. Am scăpat de cele din casă, am ocolit cele mai multe locuri ”dureroase” din oraș, dar amintirile marcate adânc în sufletul meu rănit, le purtam mereu cu mine. Durea prea tare și atunci cineva trebuia să fie vinovat și nu suportam să fiu eu aceea. Și... mi-am dat voie să-mi plâng de milă o vreme....

Dar în toată viața mea de adult plină de schimbări la 180 de grade și de decizii de ultimă oră, nu am fost niciodată prietenă cu ”plânsul de milă”. Nu m-am complăcut în starea asta nici când am luat trei copii de mână și am plecat trăgând ușa în urma noastră, cu hainele de pe noi și cu actele în poșetă, după care au urmat zece ani de stat cu chirie și mutat ca țiganul cu cortul la 2-3 ani o dată.

Așa că am dat ”trezirea la realitate!” M-am ridicat de jos, m-am scuturat de praf, am ridicat privirea, recăpătându-mi postura mândră și mi-am luat inima-n dinți să aflu care ar fi primul pas și să-l fac, în sfârșit! Până la urmă... Singurătății oricum nu-i pasă, eu sunt cea care sufăr! mi-am spusși mi-am dat în sfârșit voie să accept că antipatia mea n-o putea izgoni, și singura opțiune era să învăț să trăiesc cu ea cât mai bine posibil.

Și iată-mă stând la taclale cu Ea, doamna Singurătate! Ai să zici c-am înnebunit! Hmm, ar fi ușor de crezut. Dar atunci nu aș mai fi aici să-ți împărtășesc toate astea. 

Pur și simplu am apelat din nou la aliatul meu de nădejde: Scrisul, care a avut mereu, alături de lectură și muzică, un puternic efect terapeutic asupra mea. De câte ori nu văd ieșirea, pun totul într-o poveste și... nu știu cum, de ce, de unde... ”se face lumină-n sat”!

Dar să nu te mai țin pe jar și să-ți spun povestea care m-a ajutat să fac pace singurătatea.

”Era o sâmbătă dimineață, spre sfârșitul lui ianuarie, în acest an. M-am trezit pe la 6 dimineața, ca de obicei, dar pentru că nu aveam ore și nici mari planuri de curățenie, care mi-ar fi luat mult timp, am decis să mai stau în pat și să citesc. Lăsasem volumul ”Mulțumesc pentru amintiri” de Cecelia Ahern, pe măsuța de la capătul patului cu o seară înainte, când mă hotărâsem, în sfârșit, să mă opresc din citit, să sting lumina și să încerc să dorm măcar vreo șase ore. 

I-am aruncat o privire... Nu mă atrăgea! deși îmi plăcuse ce citisem în primele capitole. Mi-am mutat atenția spre suportul cu coșulețe supraetajate în care îmi țin proiectele în lucru, de croșetat sau tricotat.

Hmm, parcă m-ar fi tentat să mai avansez un pic la șalul pe care îl doream asortat cu cel mai nou basc pe care mi-l terminasem.

Dar asta însemna să-mi caut în fișiere din laptop sau pe voxa, un audiobook pe care să-l ascult între timp. Am ezitat doar câteva momente, apoi m-am decis.

M-am ridicat din pat, am deschis fereastra să se aerisească așternutul și m-am îndreptat spre baie să-mi fac toaleta de dimineață. Am revenit în dormitor și mi-am așezat locul să stau cât mai confortabil. Nu am spațiu pentru un fotoliu în dormitor, iar în sufragerie este suficientă lumină naturală pentru citit sau lucrat doar câteva ore în jurul prânzului, așa că de obicei îmi pun pernele la capul patului și mă așez peste cuvertura care acoperă așternutul.

Am deschis laptopul, am ales cartea pe care să încep să o ascult. Ajunsesem la volumul 2 din seria Westcott Family de Mary Balogh ”Someone to hold”. Îmi plăcuse mult primul volum ”Someone to love”.

Înainte de a mă așeza confortabil, mi-am amintit că mi-ar prinde bine o cafea aromată din care să iau câte o înghițitură caldă, din când în când. Am trecut rapid prin ritualul preparării, o combinație de cafea de la expresor, condimentată cu scorțișoară și cardamon, dar lungită un pic mai mult decât ar face-o expresorul cu ceva apă fierbinte din cana fierbătoare mereu la îndemână.

În sfârșit, m-am așezat comod, am pornit audiția și m-am apucat de lucru.

În asemenea momente adesea îmi vin idei de povești sau soluții pentru diverse probleme. Uneori mă inspiră vreo replică din audiobook, alteori pur și simplu starea de relaxare.

După vreo patru capitole din carte, gândurile mi-au plecat pe alte târâmuri. Mi-am dat seama și am oprit audiția, mi-am lăsat lucrul în poală și mi-am dat voie să visez cu ochii deschiși, ca de atâtea alte ori.

Eram la etaj, pe holul unei case. În capătul holului, fereastra deschisă dădea spre o plajă îngustă, așa că suntetul valurilor spărgându-se la mal era foarte clar. M-am apropiat, mi-am pus coatele pe marginea ferestrei admirând îndelung jocul de verde și albastru al apei care strălucea în lumina soarelui amiezii. Am inspirat adânc mirosul de aer sărat, atât de familiar!  Mă hotărâsem să cobor pe plajă și să intru în apă, măcar cu picioarele, căci nu știam cât era de rece, dar am auzit o voce blândă, feminină spunând:

”Hei, Singuratico! Nu mai pierde timpul admirând peisajul. Vei putea să o faci mai târziu. Ești aici să stăm de vorbă, să facem în sfârșit pace.”

M-am uitat în jur. Nu se vedea nimeni, dar nici măcar nu-mi era clar dacă vocea mi se adresa mie.

”Da, da, cu tine vorbesc. Nu te mai uita așa mirată, că nu mai e nimeni aici în afară de noi două. Hai, mișcă-ți fundul la prima ușă pe dreapta. Te aștept!”

Nu știam dacă să râd sau să mă tem. Palmele îmi transpiraseră de emoție și mi le-am șters de rochia galbenă, de pânză, care mă acoperea până la glezne. Am privit în jos și eram desculță, dar podeaua holului era acoperită cu o mochetă pufoasă, de culoarea nisipului de pe plaja de afară, probabil de aceea nu mă deranjase faptul că nu aveam pantofi. Am simțit o căldură pe ceafă și am ridicat mâinile să-mi scutur buclele lungi, care îmi treceau peste umeri și am dat de nodul unei eșarfe care îmi prindea părul. Am adus în față un colț și am văzut că era din același material cu rochia.

Nu mă dezmințisem. Îmi plăcea să fiu asortată!

Aceste câteva momente de ezitare mi-au dat răgazul să mă adun, să-mi calmez respirația și să mă decid: Voi da curs invitației!

Am ajuns din câțiva pași la ușa indicată. Era vopsită în turcoazul mării, iar pe o plăcuță de albă scria cu litere mari albastre: ”SINGURĂTATEA”.

Ei, na! Ce mai era și asta?

Înainte de a apăsa pe clanță m-am întors și am privit atentă celelalte trei uși. Toate aveau aceeași culoare, foarte puțin mai intensă decât cea a pereților, probabil de aceea nu le dădusem mare atenție în drumul meu spre fereastră. Am mai făcut doi pași și am putut citi pe plăcuța celei de a doua uși de pe dreapta ”PROSPERITATEA”. M-am întors și le-am citit pe celelalte două de pe partea opusă a culoarului ”IUBIREA” și ”LONGEVITATEA”. Gândurile mi se învălmășeau în minte din toate direcțiile:

Visez! Am gândit. M-am ciupit, dar ... nu m-am trezit în altă parte...

OK, iar mi-a luat-o imaginația la galop... dar presupunând că aș avea acces în aceste camere și aș afla ceva în spatele ușilor, de ce aș alege să încep tocmai cu Singurătatea?

Nu mi-am terminat bine gândul, că am auzit din nou vocea, de acum cunoscută:

”Vezi cum ești? Nerecunoscătoare! Eu sunt dispusă să te ajut, când celelalte păstrează tăcerea și tu vrei să mă ignori. Dar pentru că nu sunt atât de neagră la inimă cum mă crezi... Îți mai dau o ultimă șansă! Număr până la trei și dacă nu deschizi ușa camerei mele te las să te chinui mai departe, în situația în care ești. Dar între noi fie vorba... dacă ți-ar fi plăcut atât de tare și te-ai fi simțit bine... nu erai aici, nu-i așa? Unu, doi...”

N-am mai așteptat alte îndemnuri, dintr-un pas mare am juns la ușă și fără să mai ezit am deschis-o, închizând pentru o clipă ochii și spunându-mi în gând: Doamne ajută!

Am deschis ochii și am închis ușa în urma mea. Priveliștea încăperii m-a lăsat ”mască”. Pășeam pe un covor asemenea mochetei de pe hol, însă tălpile mi se afundau mai adânc în textura pufoasă. Pereții erau acoperiți de un tapet vernil... ceva asemănător frunzelor proaspete de primăvară, iar ici-colo erau presărate cu buchete de maci, roșii ca sângele. Fereastra închisă era acoperită de o perdea albă de pânză fină. Totuși aerul era proaspăt, răcoros. M-am uitat instinctiv în jur după un aparat de aer condiționat sau o gură de ventilație. Chiar dacă exista așa ceva, nu era vizibil.

Lângă fereastră, la o masă rotundă, acoperită cu o față de masă albă, pe unul dintre scaunele adânci de răchită stătea o doamnă... cam de vârsta mea, îmbrăcată elegant, cu o rochie de mătase albastră, de culoarea cernelii, care îi acoperea gleznele, iar de sub tivul ei se iveau vârfurile unor pantofi argintii. Părul roșcat arămiu, îi cădea în bucle frumos aranjate pe umeri. La gât, peste mătasea rochiei trona un colier de argint cu un pandantiv mare, o inimă de rubin. De sub mânecile lungi și transparente se vedeau pe ambele mâini multe brățări de argint de toate formele, însă purta un singur inel cu safir în formă de lacrimă, pe inelarul stâng.

”Ai terminat cu inspecția?” mi se adresă ea, zâmbind și învăluindu-mă cu o privire albastră în care simțeam că m-aș putea pierde ca în imensitatea cerului senin.

”Care e verdictul? Ai încredere să iei loc la masă și să stăm de vorbă? Uite, ți-am pregătit cafeaua preferată, cappuccino cu aromă irish cream!”

Ca răspuns, i-am zâmbit și m-am îndreptat spre scaunul din fața ei. M-am așezat cu grijă, pe margine, ca și cum ar fi fost posibil la un moment dat să trebuiască să mă ridic și ... să fug.

”Aaah, nu așa! Fă-te comodă, draga mea! Avem multe de discutat. Nu cred că mai e nevoie să mă prezint, numele meu l-ai citit pe ușă. Dar cred că arzi de nerăbdare să afli ce cauți aici și la ce te ajută această vizită, mai bine zis această discuție” zise ea rostind cuvintele repede și apăsat. ”Asta în cazul în care vrei să participi la dialog”, adăugă făcându-mi cu ochiul. ”Nu e obligatoriu, dar dacă nu o faci ai venit degeaba!” încheie luându-și ceașca elegantă de proțelan cu arabescuri albastre și argintii, din care ieșea aburul aromat al cafelei și lăsându-se comod pe spătarul scaunului. 

Mi-am luat și eu o cafea și m-am așezat comod. Așteptam să înceapă ea conversația, dar mi-a făcut semn din cap să-i dau drumul cu întrebările. Probabil că fața mea  îi spunea destul de clar cât de multe aveam. Așa că mi-am făcut curaj și am început:

”Pai... mai întâi aș vrea să-mi spui... te rog... de ce mă aflu aici. Cred că nu e un secret că nu prea te am la suflet...” am îndrăznit eu.

”Să zicem că... ne aflăm la ... negocieri” răspunse ea punându-și ceașca pe masă și aplecându-se în față. ”Vreau să te fac să înțelegi că nu-ți sunt dușman, ba chiar putem face o echipă grozavă împreună!”

”Dar eu nu vreau să rămân singură pentru totdeauna!” m-am trezit eu ripostând vehement fără să am timp să mă cenzurez.

”Stai liniștită, draga mea! Nu e neapărat nevoie să fim mereu împreună. Nu ne căsătorim”, spuse ea râzând, ”vreau să încheiem un parteneriat și poate să ajungem, în timp... să legăm o prietenie. Așa cum bine știi, pentru asta nu e nevoie să fim mereu împreună, doar să ne înțelegem și să ne susținem.”

Nu știam dacă să râd de ridicolul situației sau să mă ridic și să plec. Mă uitam la ea nedumerită.

”Te văd cam pierdută-n ceață... O fi de la surpriză”, zise ea păstrând tonul relaxat-glumeț.

Eu am ridicat din umeri vrând să par mai indiferentă decât mă simțeam. Iar ea a continuat:

”Avem câțiva ani de când conviețuim și chiar dacă nu-ți dai voie să accepți, ești conștientă că nu toate lucrurile merg prost și nu ai motive reale să mă ”urăști” cum îți place să spui. M-am gândit că tu ești un caz fericit, m-ai adoptat cu totul!” spuse ea aruncându-mi o privire întrebătoare.

Probabil că a citit nedumerirea pe fața mea. Întotdeauna mi s-a spus că am o față prea expresivă și nu sunt bună de păstrat secrete, spus minciuni sau ... jucat pocker. Cu minciunile am exersat o vreme și chiar începuse să-mi iasă, în relația cu mama, apoi am devenit adult și m-am gândit să le mut în povești și să le numesc ficțiune. 

Dar să nu deviem prea mult!

”Crezi că te iau peste picior numindu-ți situația fericită? Nici pomeneală!”, mă asigură ea, ”Dar dacă te face să te simți mai bine... o putem numi FAVORABILĂ! Ce zici?”

Am aprobat din cap, pentru că nu mă simțeam în stare să articulez ceva coerent. Uimirea provocată de afirmația ei mă copleșea, mai ales prin tonul relaxat cu care o făcuse.

”Hai să-ți explic pe îndelete: când ai ales să-ți urmezi visurile, după ce ți-ai îndeplinit cu succes cea mai mare parte a obligațiilor de mamă singură, ai renunțat nu numai la ceea ce atunci ai numit iubirea vieții tale, însă a fost doar o aventură fierbinte...”  

Am vrut să intervin, dar mi-a făcut semn punându-și degetul arătător în dreptul buzelor.

”Ai răbdare, draga mea, îți voi da posibilitatea să spui tot ce ai pe suflet!”, continuă ea. ”Cum spuneam, nu ai renunțat numai să te lupți pentru El, dar ai schimbat registrul și ai rămas treptat fără prietenii care nu-ți  împărtășeau valorile și râdeau de visurile tale. Începând să lucrezi de una singură: traducător, meditator... nu ai avut parte nici de un colectiv de colegi. Mai erau cei de la cursurile de dezvoltare personală, cu care împărtășeai pentru o vreme aceleași idealuri... însă la despărțire vă separa vârsta, profesia, statutul (căsătorit sau singur)... Așa că ai rămas singură de tot! Unii ar spune că e cea mai tragică situație. Ar putea fi, dar nu pentru oameni ca tine!”

Am ridicat din sprâncene și am deschis gura să zic ceva, dar era ca și cum mi s-ar fi scurtcircuitat ceva în creier. Voiam să-mi spun părerea, dar nu eram în stare s-o articulez...

”Nu te impacienta, draga mea”, îmi zise ea cu blândețe, întinzând mâna peste masă și acoperind-o pe a mea, transmițându-mi din liniștea și relaxarea ei. ”Acum începe partea bună a poveștii. Fiind nevoită să pornești de la zero în reconstruirea relațiilor care să te împlinească, era mai simplu decât să încerci să combini și să potrivești resturi din relațiile trecute în noua viziune.”

În sfârșit mi-am recăpătat vocea și am intervenit: ”Dar mi-am păstrat două dintre prietenele de zeci de ani...”

”Da, desigur, știu despre cine vorbești. Ai observat însă schimbarea de energie în relația dintre voi? Din partea ta, a dispărut nevoia și a rămas înțelegerea și plăcerea. Ele au răspuns... fiecare în felul ei. Dar dacă aceste relații ți-ar fi fost de ajuns nu mai purtam această discuție!”

”Da, ai dreptate”, am acceptat eu. ”Mai mult decât dorința de a avea un partener mă roade lipsa unei comunități, a unui cerc de prieteni cu care să împărtășesc mai ales plăcerea de a scrie și de a-mi vedea publicate cărțile.”

”Știu, draga mea! De aceea purtăm acest dialog, să te ajut să-ți limpezești strategia și să-ți insuflu curajul să faci primii pași în direcția ei.”

”Acum ar fi cazul să recunoști... ”continuă ea, cu un ton puțin alintat și bătând caraghios din gene, care mi-a smuls un zâmbet ”că prezența mea ți-a fost de mare folos să-ți înțelegi și să-ți accepți greșelile și eșecurile, să-ți reanalizezi prioritățile... Dar, mai ales, să devii conștientă că ești în stare să realizezi orice îți dorești cu adevărat!”

Am simțit că obrajii mi se încing, probabil mă înroșise. Nu sunt prea bună la primit laude...

”Nu te sfii! Gândește-te bine și ai să vezi că n-ai cum să nu-mi dai dreptate!” spuse ea pe un ton admirativ, de data asta la adresa mea.

”Cei mai mulți în situația ta, se deprimă și intră într-o relație cu mine care seamănă mult prea tare cu o căsnicie de conveniență, hârșită și uzată. În schimb, cei ca tine – ceva mai puțini din păcate, caută soluții. Și tu ai fost rătăcită o vreme, dar nu ți-ai dat voie să rămâi acolo prea mult, în orice caz, nu atât de mult încât să te obinuiești și să nu mai ai putere să te desprinzi din ceața aceea letargică ...”

”Ce bine ar fi dacă aș reuși să fac același lucru și cu partea fizică. Mă refer la greutate!”, am completat eu văzând că ridică întrebător din sprâncene. ”Exact asta simt, că nu mă pot desprinde de starea în care m-am complăcut... un pic prea mult!

”Nu-ți mai face atâtea griji draga mea! Cum spui tu de fiecare dată când vrei să te provoi: O fi tehnica asta, problema asta, treaba asta... mai deșteaptă/tare ca mine? Îmi place tare mult abordarea asta, cu care de fapt îți dai voie să-ți măsori puterile cu orice provocare. Ai ieșit câștigătoare din toate, nu văd de ce nu ai câștiga și acea bătălie!?”

”Poate nu chiar din toate... iar aici timpul e important. Eu încă tergiversez. Unele bătălii au durat ani de zile, dar cu asta simt că nu mai am atât de mult timp la dispoziție. Risc să provoc daune ireparabile...”

”Hai să nu ne lăsăm din nou orbite de cele câteva idei dezastruoase care ți-au frânat multe realizări: E prea frumos ca să fie adevărat!...Cine sunt eu să merit mai mult decât alții? ... și mai ales cea mai recentă: La vârsta mea....”

”Da, ai dreptate, am mers o vreme cu frâna de mână trasă. Am crezut că am remediat complet asta, dar probabil au mai rămas... rămășițe... ”pe la colțuri” din acest comportament” am spus eu cu ton spășit, de spovedanie.

”Să revenim la oile noastre!” spuse pe ton vesel doamna Singurătate. ”Mi-a plăcut cum ai început să-ți umpli timpul și spațiul cu preocupări dragi ție: scris consecvent, handmade... Era ca și cum începeai să intuiești avantajele singurătății. Mi-ar fi plăcut și mai tare dacă nu te-ai fi cramponat de ideea de a transforma fiecare nouă activitate într-o... ”afacere”.”

”Ca să nu-mi iasă niciuna”, am spus eu, oprindu-mi cu greu un hohot râs plin de amărăciune.

”Pentru că nu era în Menirea ta, draga mea!” îmi zise Singurătatea, întinzându-se să-mi pună un deget sub bărbie, ca să mă forțeze să o privesc în ochi. Am găsit în lumina lor blândă, înțelegerea și încurajarea unei prietene.

”A trebuit să pierzi o mare sumă de bani ca înțelegi că e cazul să te oprești cu aceste încercări. Dar mă bucur pentru tine că acorzi timp și atenție acestor preocupări, fără să te lași copleșită de dezamăgirea că nu ai reușit să vinzi produsele minunate care îți ies din mâini. Aș fi o companie teribilă dacă nu ai face cu pasiune, oricând ai un imbold de inspirație, un nou jurnal frumos decorat, un alt model unic de felicitare, o nouă culoare de  accesorii croșetate, un tablou... Dar mai ales dacă te-ai fi oprit din scris atunci când publicarea încă era un vis ce părea irealizabil.”

”Nici nu vreau să mă gândesc cât de deprimată aș fi...” am completat eu.

”Exact!”, a intervenit ea rapid. ”Acum că ți-ai dat seama cât de utile ți-au fost cele mai multe momente de singurătate, cred că nu ne mai rămâne decât să batem palma” zise ea întinzându-mi mâna, pe care eu i-am luat-o fără ezitare, scuturând-o ușor, în semn de pecetluire a înțelegerii.

”să nu ne grăbim, prea tare”, completă ea. ”Mai avem de lămurit un  aspect. Fiind prietene, înțeleg să-ți fiu aproape la nevoie, să te însoțesc în momentele în care creezi, să te alin atunci când ai nevoie de un pic de reverie... dar să nu te obosesc cu prezența mea permanentă, să-ți permit să-ți faci prieteni scriitor și să ai un partener minunat, așa cum meriți.”

”Faci tu asta pentru mine?” am ăntrebat simțind cum zâmbetul mi se lărgește ca și cum ar fi vrut să se întindă de la o ureche la cealaltă...

”Desigur, draga mea! Ți-ai câștigat acest drept!”

Am mai stat o vreme la taclale, ne-am terminat cafelele, ne-am îmbrățișat și ne-am luat la revedere. Doar nu urma să ne despărțim de tot, ci așa cum stabilisem, ne vom reîntâlni la nevoie.

Așa am ajuns să nu mai fac pregătiri inutile să nu mă mai las cuprinsă de tristețe sau melancolie în aceste zile, ci să simt spiritul Crăciunului, să mă bucur din plin de tot ce îmi oferă, alături de noua mea prietenă, doamna Singurătate!

În alte povești vă voi spune despre întâlnirile mele cu celelalte personaje din casa de la țărmul mării. Acum m-am lungit destul...

Vă îmbrățișez cu drag, pe curând!

La mulți ani și la bună regăsire în 2025!