My little ”Wake-up call”

 

Salut!

Uită, te rog, pentru un moment că astăzi e 1 Aprilie (ziua păcălelilor)! Ceea ce îți voi mărturisi în aceste rânduri nu are nimic de a face cu o păcăleală...

E apropape ora 21. Azi a fost o zi în care oboseala fizică și o oarecare epuizare psihică și-au spus cuvântul și și-au cerut drepturile. Ieșind din casă dimineață, în drumul spre orele pe care le țin la un Before School, până la care călătoresc mai bine de o oră cu autobuzul, un moment de teamă și disperare, urmat de câteva ore de îngrijorare și incertitudine, m-au făcut să cred că organismul meu este pe cale să nu mă mai susțină. Mai am și acum privirea un pic încețoșată, dar simt nevoia să încredințez hârtiei aceste cuvinte, ACUM! (Voi printa textul să-l pot corecta/ edita înainte de publicare.)

Sunt o persoană sănătoasă, mânânc regulat și nu fac excese, mă mișc (cât pot de mult) în aer liber, am realizat deja cele mai importante lucruri din viața unui om (familie: trei copii minunați, adică trei fiice stăpâne pe soarta lor și... am ajuns cu bine la pensie). Ai zice că nu am motive ca tensiunea arterială sau ritmul cardiac să-mi facă figuri... Mă gândesc doar la lipsa de somn...

Am avut o viață agitată și ocupată, așa că am dormit puțin, pe apucate și nu întotdeauna în cele mai bune condiții. Dar m-am obișnuit așa și mi se părea că nu am nevoie de mai mult. Dimineața de astăzi a fost un semnal de alarmă, să o las mai moale... Chiar dacă nu-mi simt vârsta din buletin și, în ciuda kilogramelor în plus, unii spun că nici nu o arăt, probabil că a venit vremea ca ea să-și ceară o parte din drepturi.

Dar de ce, dacă sunt la pensie nu mă odihnesc destul? Nu mai am copii în îngrijire, nu mai am serviciu cu oră fixă... nu mă mai obligă nimeni și nimic să fac un anumit lucru într-un anumit moment.

Păi, pe de o parte e puterea obișnuinței, să fiu activă și să fac mereu ceva nou și interesant. Pe de altă parte e faptul că pe mine vârsta nu m-a speriat niciodată, când a fost vorba de un nou început. Așa cum mi-am schimbat profesia la 51 de ani, când nu a mai trebuit să-mi susțin financiar copiii, la fel după ce am ieșit la pensie (acum doi ani și jumătate), am început să-mi dedic timpul și energia împlinirii celui mai drag vis al vieții mele: să fiu scriitor.

Toată viața am citit și am scris. Acestea au fost obiceiurile (sau mai bine zis abilitățile) care m-au definit, m-au scos adesea din necaz, mi-au dat speranță și soluții. Fără ele, sunt sigură, nu aș putea trăi!

Așa că am intensificat programul de scris, pentru a-mi perfecționa fluiditatea frazei, am parcurs noi cursuri, pentru a afla și ultimele secrete ale structurii unei povești de succes, am cumpărat și am citit și mai multe cărți (decât până acum), din domeniile mele de interes: romantice, polițiste, dezvoltare personală- spiritualitate.

Pentru că întotdeauna am fos curioasă și ambițioasă am învățat cu mare plăcere engleza, franceza, italiana, spaniola, germana (un pic) și, mai nou, turca. Profesoara mea de franceză din școala generală mi-a spus că am ”ureche muzicală” în ceea ce privește sonoritatea limbilor străine. Credeam că pur și simplu îi eram simpatică, pentru că eram cea mai bună din clasă la franceză. Se pare totuși că a avut dreptate. Însă studiul limbii turce, o limbă total deosebită de cele pe care deja le cunosc, îmi ia timp: vizonat de filme cu subtitrare întâi în română, apoi în engleză, eventual în turcă și chiar reluarea lor, după un timp, pentru a-mi testa evoluția...

Nu am abandonat nici orele de meditații cu copiii de gimnaziu, cu care mă ocup de vreo nouă ani. De ce? Probabil m-aș putea descurca onorabil cu pensia, dar nu mi-aș permite nici o plăcere: o carte nouă, o haină, o bijuterie... Călătoriile nici așa nu sunt prea abordabile, oricât mi le-aș dori, măcar pe cele de documentare.

Iar momentul acela în care un copil se schimbă la față și i se luminează privirea, pentru că a înțeles ceva ce i se părea dificil și a văzut că asta îi deschide ușa spre mult mai mult... este fără egal, indiferent de domeniul studiat sau de vârsta copilului și indiferent de câte ori am experimentat eu asta. Cu fiecare copil e diferit. Așa că atâta timp cât mă ajută mintea și forma fizică voi continua și asta. Mereu va fi undeva un copil care va avea nevoie de un dascăl care să ridice pentru el un colț al cortinei spre lumea minunată a cunoașterii și înțelepciunii. Da uneori, unii dintre ei, sunt reticienți la cererile mele de a citi o carte în plus sau a rezolva câteva probleme mai dificile ”cu schepsis” și poate pe moment mă întristez, dar nu renunț și trecem împreună, cu bine, peste fiecare impas. Uneori trebuie să mai revin, chiar și eu la studiu pentru că s-au mai schimbat metodele de lucru/rezolvare, ordinea capitolelor (din păcate nu întotdeauna în sensul bun, dar asta e...).  

Așadar programul meu este în continuare aglomerat, mai ales că-mi place să croșetez, să lucrez bijuterii frivolite sau să decorez jurnale (caiete), în timp ce ascult câte un audiobook, fie el în română (pe voxa.ro) sau în engleză (pe audible.com). Și ca orice persoană care nu-și permite (dar între noi fie vorba, nici nu-mi doresc) o menajeră, fac toate treburile gospodărești: spăl, gătesc, pun aspiratorul, duc gunoiul, fac săptămânal cumpărături... Nu mai pun la socoteală că pun tapet, construiesc câte un raft pentru materialele handmade care mi-au invadat sufrageria, reorganizez bucătăria sau baia... Astea sunt activități ocazionale.

În toată agitația asta, care îmi place pentru că îmi este familiară, am început să-mi public poveștile și romanele.

Asta ia timp suplimentar de colaborare cu editorul în partea de corectură, de gândit programul de promovare, de gestionat financiar situația...

Și pentru că toți cei care au citit ceea ce am publicat au zis că e ceva ... acolo... dincolo de cuvinte, în poveștile mele, dar și pentru că toți cei care au primit un cadou handmade făcut integral de mâinile mele au fost încântați și m-au întrebat de ce nu fac asemenea lucruri și de vânzare (când aș mai avea timp și energie?)...

M-am gândit (mai de mult, însă acum am trecut la fapte) să creez niște jurnale personale mai aparte: cu conținut de povești și decorate artistic.

Ca să pun în practică acest plan aveam nevoie de domeniul cu care să încep. M-am inspirat din manuscrisul romanului pe care tocmai l-am finalizat și care sper să apară în acest an, probabil ... la editura Story Craft, și am ales ”Povești la cafenea” (titlul provizoriu).

Mi-am amintit că sunt multe cărți bune cu această temă și m-am apucat să le caut și să le citesc, ca inspirație și, mai ales să repet cât mai puțin din ceea ce deja alții au spus, poate mai bine ca mine. Așa s-a acumulat volumul lecturii, dar nu o simt ca pe o corvoadă, mai ales că romanele sunt – cele mai multe, foarte bune.

Cred că suprasolicitarea a venit din faptul că am alternat lectura acestor cărți cu câte un volum din seria ”Cormoran Strike”, de peste 600 de pagini fiecare, scrise de Robert Galbraith (pseudonim folosit de J.K. Rolling, autoarea binecunoscutei serii Harry Potter).  Am început dintr-o curiozitate și nu m-am mai putut opri. Cazurile pe care detectivul le rezolvă sunt interesante, uneori prea dure pentru gustul meu, dar cu indiciile extrem de abil plasate de autoare. Dar ceea ce m-a ținut trează, la ore târzii din noapte, a fost povestea de iubire, care se țese treptat – de la un volum la altul, între detectiv și asistenta lui, devenită ulterior asociată.

Sper să mă pot abține și să fac o pauză, acum între volumul patru și cinci, să-mi finalizez documentarea despre povești și cafenele fără să mă epuizez.

Vedeți ce înseamnă să fii autor / scriitor? Te dai la vorbă, divaghezi, detaliezi, te lungești...

Să revin la ideea de la care am plecat când m-am așezat în fața tastaturii laptopului, în această seară: tocmai am terminat de citit ”Cafeneaua micilor miracole” de Nicolas Barreau. Spun cu mâna pe inimă că e ”o carte după sufletul meu”.

Zâmbesc... mă gândesc cînd o să vină Mihai mâine la ore și o să vadă pe masa mea o nouă carte, din care citesc, când le dau și lor de citit, atunci când niciunul nu are nevoie între timp de explicații la vreo materie... Cred că exemplul meu de cititor consecvent l-a stimulat să accepte provocarea de a deveni și el unul, în condițiile în care la școală nu li se cere prea mult, iar majoritatea colegilor lui nu citesc.

Încep dimineața în autobuz fiecare nouă carte (de aceea nu mai merg cu metroul – mă trezesc 30 de minute mai devreme și profit de o oră de lectură), o continui uneori în clasă – dacă timpul îmi permite, apoi pe drumul de întoarcere spre casă și... o închei seara, înainte de culcare, după una- două – trei zile.

Când am pus jos cartea, înainte de a pregăti să iau cu mine mâine ”Parisul e întotdeauna o idee bună” de același autor, m-am simțit inspirată să-mi pun toate notițele din aceste cărți despre cafenele într-un nou album, așa cum am făcut unul cu cele 11 apariții (deocamdată) de la editura Trei, ale romanelor autoarei mele contemporane favorite: Agnes Martin-Lugand. Am făcut asta când am finalizat manuscrisul ultimului meu roman și Daniel (Zărnescu), la ”Școala de Scris” ne recomnadase să citim o scenă dintr-o carte preferată, în fiecare zi înainte de a ne apuca de lucru la manuscris, ca ”să intrăm în atmosferă și în starea de flux”.

Așezându-mă la laptop să caut fotografii cu coperțile cărților citite, mi-am zis să verific scurt conturile. Nu o făcusem încă, pe ziua de azi. Pe Facebook m-a întâmpinat un videoclip cu imagini din... Veneția, locul unde se desfășoară cea mai importantă parte a acțiunii din cartea pe care tocmai am citit-o.

Am mai spus de multe ori că nu cred în coincidențe, ci doar în sincronicități, pe care energia noastră, din acel moment, le ”cheamă”, iar Universul ni le dăruiește cu multă bunăvoință și ”mână largă”, ca să ne ajute să înțelegem care este calea de urmat spre realizarea visului la care lucrăm.

Înainte de toate am ”dezgropat” de aici, de pe blog un text din vara lui 2019, despre sincronicități.

Iată-l: ”Postez în fiecare zi, pe pagina mea de Facebook, un citat dimineața (nu neapărat devreme, dar oricum înainte de prânz) și unul seara, mai bine zis noaptea, înainte de despărțirea de Facebook. Sunt luate din cărțile lui OSHO, care sunt destinate exact pentru asta: să citești gândul dimineții și să-l aprofundezi toată ziua, apoi să-l citești pe cel de seară și să-l lași să se limpezească, în mintea ta, peste noapte. Sunt câte 365 de gânduri în fiecare carte. Începutul a fost o provocare personală de a-mi forma un nou obicei și a-l păstra 365 de zile, care să aibă și beneficii secundare, dacă este posibil.

Partea cu obiceiul de a scrie și a posta mi-a ieșit deja. Sunt în ziua 35 și m-am obișnuit să scriu cele 7 postări duminica, pentru săptămâna următoare. O provocare este uneori alegerea unei imagini sau a unui citat care să se potrivească... cu ce? Cu ceea ce îmi sugerează mie postarea. E posibil ca ție, cel care citești să ți se pară uneori o nepotrivire. Asta e! ”Harta nu e teritoriul” și fiecare avem propriile percepții despre orice. Și dacă tot pot da naștere la interpretări sau controverse, de ce mai pun o imagine sau un citat? Mi se pare că pentru o postare pe Facebook este necesar.

Dar cea mai mare provocare vine de la beneficiul secundar pe care l-am urmărit. Puteam să aleg orice altceva. Mă gândisem la ”Cursul de miracole”, însă după ce am citit un pic din el, mi-am imaginat că ar trebui să-l studiez eu întâi lecție cu lecție. Citatele din Rhonda Byrne și Tony Robbins pe care le postez pe grupul ”Prietena noastră, Povestea” îmi sunt cunoscute, pentru că am de multă vreme cărțile și le-am citit. E adevărat că și acestea îmi sunt utile pentru că am aplicat din ele ce mi se potrivea la vremea când le-am citit. Între timp, slavă Domnului, am mai evoluat și acum descopăr noi lucruri de înțeles și aplicat.

Revenind la OSHO... am tot întâlnit citate peste tot din scrierile lui și am vrut să-l studiez mai în detaliu. Cărțile lui Wayne Dyer, chiar dacă nu le recitesc de câte ori aș vrea, le pot înlocui cu programele lui audio, aici însă nu aveam altă alegere. Aș fi putut alege o carte ”normală”, să o citesc și... gata. Însă fiind vorba de spiritualitate am înțeles că nu funcționează așa. Nu știu cum e la voi, poate sunt eu mai ”înceată”, dar la mine sigur lucrurile trebuie bine tălmăcite. Și atunci am ales această metodă. Citesc mesajul zilei. Îl scriu în calculator și între timp încep să analizez ce înseamnă pentru mine.

Și aici începe marea provocare: uneori la începutul mesajului sunt șocată de idee, ca până la sfârșit să fiu de acord că înțelesesem greșit sau pur și simplu avusesem o perspectivă limitată asupra subiectului. Alteori, ca de exemplu astăzi, chiar și la sfârșit am senzația că nu am prins esența textului, pentru că luat ”ad literam” nu aș fi de acord cu ideea. Singura soluție, la care m-am putut gândi, pentru astfel de cazuri este să meditez asupra mesajului, să pot să cer ajutorul  intuiției aspra părții importante pentru mine, aici și acum.

Poate ai vrea să zici că s-ar putea să nu fie pentru mine sau nu chiar pentru astăzi? Uneori cred că mi-ar conveni să cred și eu asta. Ar fi mai simplu. În viața mea, însă lucrurile prea ușoare nu au fost valoroase. Da, îmi place să simplific, dacă pot, pentru economie de energie, însă nu mă aștept să fie simplu de la prima vedere.

De ce cred că fiecare mesaj este exact ceea ce am nevoie, chiar în acel moment? În ultima vreme am început să fiu mai atentă la sincronicități. Niciodată nu am agreat ideea de coincidență, așa că acest concept ”sincronicitate”, m-a fascinat, iar Wayne Dyer m-a ajutat să-l înțeleg și să mi-l fac prieten. Sincronicitățile mi-au arătat că lucrurile se mișcă mereu în direcția potrivită, iar eu am nevoie doar să fiu în acord cu ele, pentru ca totul să fie în favoarea mea.

Vrei câteva exemple? Iată primul: ieri mergeam să-mi iau pachetul cu noile cărți achiziționate de pe ”elefant.ro”, de la pick point Unirii. Din autobuz (nu-mi place să merg cu metroul decât când mă grăbesc; pe ”deasupra” pot să văd orașul, oamenii, pomii, soarele... e mult mai bine, cu sau fără aer condiționat) am văzut sediul magazinului de caritate ”La Taica Lazăr” și mă gândeam că aș putea să duc acolo câteva lucruri, dar ce păcat că nu primesc și cărți... Nu am multe de care m-aș îndura să mă lipsesc, însă la ultima revizie în bibliotecă am mai găsit câteva nedeschise de prea multă vreme... Când m-am întors acasă, ce să vezi? Cei de la magazin puseseră anunț că adună cărți pentru biblioteca unui spital!?

Alt exmplu: vorbeam zilele trecute cu o prietenă că am început să resimt singurătatea, lipsa partenerului. Nu sunt obișnuită să locuiesc singură sau să nu am un partener cu care să le împart pe toate. Nu mă plictisesc, nici vorbă de asta... Mi-aș lua un câine, o pisică sau mi-aș mai găsi încă o activitate în afară de citit, scris, lucru manual și lecțiile cu copiii (când nu e vacanță). Am o parte din familie aproape, am câteva prietene bune cu care vorbesc și mă văd des... Simt însă lipsa glumelor care sunt posibile doar între un bărbat și o femeie care sunt intimi, peste tot pe unde se întâlnesc în casă: la bucătărie, în baie, în dormitor sau fiecare pe locul lui de citit în sufragerie... Mi-e dor de momentele de liniște, de făcut dragoste, de cele în care ne spunem poveștile zilei petrecute separat, de plănuirea unei escapade de weekend sau chiar mai mult... 

Și ce să vezi? Nu numai unul, ci două programe, dedicate atragerii relației potrivite, încep zilele următoare. Bineînâeles că voi participa! Unul este la ”diamondcutter.ro” (Șlefuitorul de diamante), o provocare de 30 de zile de lucru cu principiul plantării semințelor, iar celălat este susținut de dragii mei mentori de meditație Deepak Chopra și Oprah Winfrey, care au din când în când împreună câte un program de meditație ghidată de 21 de zile, la care poți participa pe site-ul Chopra Center. Va fi al treilea la care particip, după cele dedicate legii atracției și abundenței, care s-au desfășurat la intervale de aproximativ jumătate de an.

Și aș mai avea multe alte exemple...

De ce scriu asta? Așa cum fac de obicei, când scriu îmi lămuresc mai bine ideile. Iar aseară, ascultând pe Youtube interviul pe care l-a dat James Clear, autorul cărții ”Atomic Habits” la ”School of greatness” - podcastul lui Lewis Howes, am aflat că mai sunt și alții care își lămuresc ideile prin scris...

De ce o public? Pentru că poate fi undeva cineva care are nevoie să citească asta astăzi sau în ziua în care o va descoperi.”

Hmmm…. Asta a fost în 2019 și... nu mi-am schimbat opiniile... nu prea mult.

La un moment dat am renunțat la postări regulate pe Facebook, pentru că platforma și-a schimbat din motive financiare algoritmul, iar postările nu mai ajungeau la cei care ar fi beneficiat de ele. Reclama plătită își are momentele și rostul ei, atunci când e vorba să te promovezi, nu orcând și oricum. Acum postez ce am chef, mai mult ca să-mi rămână mie postările salvate, să pot reveni la ele dacă mă interesează.

Sper totuși, în continuare, că mai sunt - pe ici pe colo, oameni care dau peste câte o postare exact când au nevoie de ea.

Am cam terminat și cu programele de coaching, NLP… Mi-am însușit ceea ce am putut și am considerat că mi se potrivește și am aplicat cât m-am priceput de bine. Am mai și ajutat pe câte cineva și probabil o voi mai face prin poveștile și cărțile mele.

Că nu am încă un partener, e acum o alegere, nu mai e o problemă pe care s-o pun pe seama unor minusuri ale persoanei mele, incluzând aici și kilogramele în plus. Acestea au ajuns pe lista de priorități abia în acest an, după prosperitate, relații, gestionarea timpului, obiceiuri… Cred că voi avea succes și cu asta.

Revenind la această seară, la proiectul în derulare despre poveștile în cafenea, la lecturi, la călătorii, la Veneția… oare ce vor să-mi spună dragele mele sincronicități de data asta?

Intuiesc… ceva... frumos. Când îmi voi verifica presupunerea... o să scriu despre asta.

Vă îmbrățișez cu drag! Aveți grijă de sănătatea voastră, cum am să fac și eu... mai bine, de acum înainte!

Vă doresc să aveți cât mai multă bucurie în fiecare clipă și oameni dragi cu care să o împărtășiți!

 Ne reîntâlnim când voi începe să public, într-o formă sau alta, Poveștile din cafenea… curând, foarte curând!