De ce aș avea nevoie de un coach?

„Tu mi-ai dat timpul tău, darul cel mai plin de semnificaţie.” -Dan Zandra

Stau pe bancă în parc.

Nu am mai ieșit din casă de două luni, decât la cumpărături de strictă necesitate și la gunoi (dar aia nu se pune că avem ghena pe casa scării, nu afară). Mă simt obosită, nu doar fizic, de atâta stat pe scaun și bătut pasul pe loc între baie , bucătărie și dormitor, mai ales la cei câțiva metri pătrați pe care îi am la dispoziție în micul meu apartament, pe care tot mă străduiesc să-l transform în cochet, dar nu mi-a reușit încă. Parcă și mintea îmi este obosită și îmbâcsită de tot felul de idei. Ai zice că nu ar trebui să mă simt așa, pentru că am meditat, am dus o viață ordonată, am scris mult și cu spor... da, dar ce te faci cu atâta incertitudine care se întinde în fața noastră? Oricum, să lăsăm flozofia, că nu pentru asta mi-ați acordat din cea mai prețioasă resursă a voastră, TIMPUL, ca să citiți aceste rânduri, ci în speranță ca vor fi, dacă nu instructive, măcar distractive.

Am venit în parc, unul din locurile mele preferate, care mă ajută să șterg totul de pe tabla minții mele, atunci când se supraaglomerează, atât remușcările provocate de trecut cât și îngrijorările provocate de viitor. Privesc copacii, ascult păsările, miros florile, simt atingerea blândă, ca o mângâiere de mamă, a razelor de soare pe față și adierea delicată vântului  prin părul lăsat liber pe umeri și gust din înghețata de cacao cu ciocolată pe care tocmai am cumpărat-o. Așa, conectată prin toate simțurile la natură și realitate, mă simt cu totul prezentă aici și acum. Viața este frumoasă, iar problemele ar putea avea soluții.

Deodată observ alături de mine pe bancă o doamnă cam de vârsta mea, frumoasă, elegantă, relaxată... Mă întreb de unde o fi apărut și cum de nu am observat când s-a apropiat. Oricât ar fi de plăcută ca prezență, aș vrea să fiu singură și să mă gândesc la ale mele, nu am chef de conversație, îmi spun eu în gând. Dar nici nu duc bine gândul până la capăt și doamna spune cu o voce melodioasă:

- Mulțumesc pentru că ai așa o impresie bună despre mine, însă ești sigură că vrei să stai doar cu gândurile tale? Nu tocmai ziceai că le-ai dat deoparte? Și oricum, nu ești sătulă de ele? Iar vorbind despre simțuri ești sigură că ai numărat bine? Ai enumerat cinci și ai spus că sunt toate. Parcă zilele trecute recunoscuseși că suntem șase!?

Eu mă uitam perplexă la ea. M-a trezit înghețata care mi se prelingea pe degete. Habar nu aveam cum să reacționez la așa ciudățenie. Că era un medium și îmi citea gândurile nu mai era de mult ceva special, e plină lumea de așa ceva deja, dar să se includă în simțuri alături de celelalte cinci când eu văd clar că este o persoană? Oare să mă ridic discret și să plec? O fi nebună? Dacă îi vine cine știe ce idee? În timp ce eu priveam cercetător în jur să văd dacă ar fi cineva să-mi sară în ajutor la nevoie, nu că asta s-ar întâmpla prea des pe la noi, dar speranța moare ultima... doamna se puse pe un râs în hohote de răsuna parcul. Aoleu! Uitasem! Îmi citise gândurile. După ce își calmă hohotul de râs mi se adresă din nou, cu blândețe:

- Iartă-mă, draga mea, am uitat să mă prezint! Sunt Intuiția ta!

Zbang! Am sărit din lac în puț! Cine să creadă așa ceva? M-am ciupit să văd dacă sunt trează, eram! Și totuși, până la urmă ce aveam de pierdut dacă intram în joc?

- Vezi, știam eu că ești rezonabilă dacă vrei, spuse ea cu bucurie în glas. Oricum am venit să te ajut nu să te sperii, însă a fost nevoie de asemenea ”măsuri drastice”, pentru că pe cât de bine colaborăm când îți scri poveștile, pe atât de bine mă ignori când este vorba despre orice altceva, mai ales de viața ta amoroasă, dar nu te încrunta așa că astăzi nu vorbim despre asta.

- Mulțumesc. Ce să zic? Am nevoie de ajutor cu o problemă care mă preocupă de mult, despre care am început noi două o serie de povestioare. Pe primele două le-am și publicat pe blog, am zis eu intrând total în joc.

- Da, nu știu cum încă reușești să mă reduci la tăcere atât de des. După atâtea lucruri, din ce în ce mai frumoase, pe care le facem împreună, încă te mai sperie succesul pe care l-ai avea dacă ți-ai da voie să-ți dezvălui întreaga valoare. Mă asculți și facem primii pași într-un nou proiect, încep să se întrevadă lucruri mărețe și ... cât încă nu ai timp să te obișnuiești cu ideea de succes vine nesuferita aia de verișoară a mea, Frica, în care ai mai multă încredre doar pentru că o cunoști de mai multă vreme, și gata! Te face să abandonezi. Și peste ceva timp vezi ideea ta pusă în practică de altcineva. Te întrebi oare cum este posibil? Păi tu ce crezi? Dumnezeu le trimite să fie puse în practică în slujba altor oameni și dacă tu o abandonezi o trimite la altul și la altul... Pentru El contezi tu, dar și mai mult contează BINELE SUPREM, al tuturor.

- Da, știu, îmi pare rău că mă mai las încă păcălită de verișoara asta a ta. Mi-a trebuit mult să înțeleg cât de prefăcută e și tot mai pic în plasa ei câteodată. Dar hai să lăsăm astea, te rog, draga mea Intuiție! Să găsim soluția pentru problema mea foarte veche și totuși actuală. Îți amintești, da? Mă simt INVIZIBILĂ!

- Cât sunt eu de inspirată și înțeleaptă, mărturisesc că mi-a trebuit ceva vreme să detectez exact, de unde îi vine unei persoane ca tine, pe care lumea o cataloghează ca puternică, voluntară, descurcăreață, curajoasă... de aceea îi și intimidezi pe mulți, chestia asta ciudată cu invizibilitatea. Acum că am înțeles și mai ales după ce te-am ajutat să scri deja povești despre asta, da, a venit timpul să o lămurim definitiv.

- Sunt numai ochi și urechi, am spus eu cu entuziasm! Sunt atât de preocupată de problema asta încât zilele trecute începusem să simt o oarecare invidie față de ”inamicul public nr. 1”, care ne-a ținut două luni în casă.

Izbucnirăm amândouă în râs, iar Intuiția întrebă, printre chicoteli:

- Te referi la micul invizibil Covid-19? Da, cam ai dreptate. După ce că v-a ținut departe unii de alții și v-a dat peste cap toate planurile, v-a mai ocupat și gândurile și visele... Mă rog, celor mai mulți dintre voi, că au mai fost și unii care l-au tratat doar cu atenția pe care o merită.

- Vezi, lui chiar îi folosește invizibilitatea. Dacă n-ar avea-o probabil că am fi scăpat repede de el. Dar mie? Îmi aduce numai frustrare, așa cum ai văzut. Scriu câte o poveste, inspirată de tine, ajutorul meu de nădejde, apoi o public pe blog. Rezultatul? Câteva vizulizări și nici un comentariu.  O public pe grupul dedicat poveștilor... poate acolo sunt ceva mai multe vizualizări... dar ”like”-uri vreo 2-3 și aproape nici un comentariu. O citesc unei prietene și îmi spune că este grozavă, că are așa... un stil care te ajută să vizualizezi scenele, să trăiești odată cu personajele... Și atunci, care este realitatea? Deci povestea este valoroasă, doar că eu sunt INVIZIBILĂ! Ce altă explicație ar putea fi?

Dar înainte de a-i da Intuiției posibilitatea de a-mi răspunde la acestă întrebare, m-am grăbit să-mi continui argumentația, pentru că aveam nevoie să-mi eliberez tot năduful strâns în zeci de ani de când mă confruntam cu problema asta.

- Ai văzut? Când postează cineva o fotografie cu un buchet de flori, un copil , o pisicuță, ca să nu mai vorbim de un apus de soare, mai ales dacă este însoțit de sunetul valurilor... zeci, sute sau chiar mii de răspunsuri se adună în câteva ore. Nu spun că acele imagini nu sunt frumoase, chiar eu sunt una dintre cei care comentează admirativ sau le dau mai departe să le vadă cât mai multă lume. Este adevărat, cineva a depus efortul să surprindă o imagine minunată, dar mai departe? Ce fac acele imagini și nu fac poveștile mele?

- Draga mea, relaxează-te, că o să mă reduci din nou la tăcere cu atâta stres și amărăciune. Cred că perspectiva ta este puțin nepotrivită. Adică ar trebui să schimbi unghiul din care privești problema.

- Ce vrei să spui, am întrebat eu perplexă?

- Hai să analizăm cu calm. Chiar crezi că nu sunt oameni care văd doar spinii unui trandafir sau întunericul și frigul anunțate de un apus, părul pe care îl lasă pe haine o pisică sau faptul că un copac bătrân i-ar putea cădea pe mașină în parcare?

- Ba da, sunt. Am auzit despre ei și chiar i-am întâlnit.

- Așa și? Cât de des i-ai întâlnit în ultima vreme, mă întrebă Intuiția, cu accent pe ultimele cuvinte?

- Păi... cred că din ce în ce mai rar.

- Și ți se pare cumva că sunt pe cale de dispariție? Am vrea noi , zise ea și zâmbi ironic, în colțul gurii. Ba chiar sunt mai mulți decât îți poți imagina. Și atunci?...

Eu mă uitam la ea nedumerită, când, deodată se făcu lumină:

- Pe măsură ce eu m-am schimbat și nu am mai gândit ca ei, au ieșit din sfera atenției mele tot mai mult.

- Aha, aha! Zii că zici bine! Mă încurajă prietena mea, Intuiția.

- Și totuși... nu înțeleg ce legătură are cu problema mea. Acei oameni nu admiră nici fotografiile frumoase nici poveștile, dar cei mai mulți dintre cei care le admiră pe  primele, continuă să le ignore pe cele din urmă.

- Draga mea, astăzi cred că ești pornită să cauți petele din soare, zise ea, cu o voce în care nu se întrevedea nici un pic de nerăbdare sau iritare. Hai să o luăm altfel. Uite, de exemplu, dacă tu te-ai îmbrăca într-o ținută clasică, din material de calitate, croială inspirată... de la casa regală din Marea Britanie, discret coafată și machiată și te-ai duce să asiști la lansare de modă în stil extravagant de genul ochelari de scafandru, lenjerie intimă peste pantaloni și alte comicării... cât de potrivită crezi că ai fi cu contextul, câtă lume te-ar observa și mai ales câți dintre ei te-ar admira, așa cum ai merita și poate cum te-ai aștepta?

- Hmm, cred că nimeni. Doamne, câtă dreptate ai, draga mea! Știam aceste lucruri și m-aș fi putut gândi la ele și totuși... n-am făcut-o niciodată, am spus eu deodată mult mai relaxată.

- Impresia ta de invizibilă, era reală când luptai să-ți ia în seamă mama ta toate lucrurile bune pe care le făceai, iar ea le considera normale și nu te lăuda pentru ele, în schimb te pedepsea pentru orice greșeală. Mai apoi a rămas doar o imagine dureroasă, o suferință veche, pe care o mai activează diverse situații, iar tu ajungi să nu mai vezi pădurea din cauza copacilor, mai zise Intuiția, învăluindu-mă cu o privire protectoare și mângâindu-mă ușor pe spate.

- Și atunci care este soluția? Nu ai fi venit tu aici fără să ai una pregătită, am spus eu făcându-i cu ochiul, complice.

- Vei avea nevoie să ceri ajutor specializat de la un ... coach de imagine, un specialist în branding sau așa ceva. Nu mai poți amâna asta, acum când ești atât de aproape de finalizarea primului tău roman. El sau ea te va învăța cum să te prezinți, în varianta ta cea mai bună, dar mai ales care îți este publicul țintă. Sunt în lumea asta oameni care trec acum prin ceea ce tu deja ai experimentat și ți-ai învățat lecția. Ei ar avea nevoie de o soluție, pe care nu sunt pregătiți să o găsească singuri, iar cărțile tale i-ar putea ajuta, așa cum pe tine te-au ajutat cele ale altor autori.   

- Și zici tu, draga mea Intuiție, că asta ar fi suficient?

- Desigur, draga mea. Tu munca ai făcut-o. Ai adunat experiența pe care o pui în povești, ai citit destule cărți și scri suficient de mult ca să o faci bine, sora mea Imaginația este și ea mereu de partea noastră... așa că tot ce lipsește este ca poveștile tale să ajungă la oamenii potriviți, în momentul în care aceștia le caută.

- Și acest rezultat numai un specialist îl poate obține, am zis noi într-un glas, ne-am îmbrățișat și am izbucnit amândouă în râs.

Și deodată, parcă râsul ei avea altă tonalitate, părea de copil. Am privit în jur și am observat un băiețel de vreo trei anișori care fugea râzând în urma unui cățeluș jucăuș, pe care îl ținea în lesă cu ajutorul tatălui său.

Am înțeles că visasem cu ochii deschiși, având în urechi căștile cu muzică de relaxare. Intuiția nu fusese pe bancă lângă mine, însă ea fusese cea care mi-a inspirat răspunsul și am de gând să fac tot ce pot pentru a pune în practică această soluție.