Cum m-am împrietenit cu Provocarea?

 


Privesc de la fereastă păsările călătoare plecând în stoluri către sud. Le aud strigându-se și le admir cum se organizează și cum au grijă una de alta.
Provocarea vieții mele prezente este că sunt singură și mă străduiesc să nu mă las copleșită de singurătate.
Locuiesc singură, îmi pertec mare parte din timp lucrând acasă și doar câteva ore pe zi alături de elevii mei. Sunt multe ore însoțită doar de prezența gândurilor mele despre trecut sau viitor, primul din ce în ce mai șters în memoria mea și al doilea tot mai scurt... în imaginația mea. Poate unii ar considera situația asta o binecuvântare: liniște, independență... Eu sigur nu o consider astfel. Mă obișnuiesc în fiecare zi mai mult cu ea și îi accept avantajele și dezavantajele, însă sufletul meu tânjește după râsete și joacă de copii în jur, după persoane cărora să le port de grijă sau să le ajut... un pic de agitație, de imprevizibil...
De unde știu că nu m-ar obosi sau nu m-ar plictisi asta? Am avut ani de zile o casă plină: trei copii care s-au simțit liberi să-și invite adesea prietenii sau colegii, cu care am împărțit mult sau puțin- ce aveam, însă multă bucurie. Mi s-a părut greu pentru mine, dar util pentru ele și le-am dat aripi să zboare și... au făcut-o. Au zburat asemenea acestor păsări pe care le privesc acum: sus și frumos, având mereu grijă una de alta.
În multe familii, mezinul este adesea protejat excesiv și devine, fără să înțeleagă măcar de ce, un adult inadaptat. Mama a făcut, probabil prin tradiție - așa văzuse la părinții ei- același lucru cu fratele meu mai mic. Cu mine a fost destul de aspră și m-a forțat astfel să devin o luptătoare, să am curaj să-mi susțin opiiniile și să-mi apăr interesele. Am înțeles asta în timp și acum îi sunt recunoscătoare, deși o vreme am judecat-o. Oare nu facem toți la fel? Când am văzut că fratele meu atât de favorizat era pe punctul să-și rateze viața... am înțeles că provocările cărora eu fusesem nevoită să învăț să le fac față, nu-mi erau de fapt dușmani, cum crezusem.
Atunci am decis că Provocarea este prietena mea și am așejat-o la loc de cinste alături de celelalte bune prietene: Imaginația, Flexibilitatea și Curajul. Noi toate 5, la un loc precum degetele unei mâini - atât de diferite și atât de interdependente și unite - am luat cu asalt fiecare zi a acestei vieți și am făcut tot ce am putut mai bine din ea.
Atunci când mezina familiei m-a anunțat că vrea să studieze peste ocean și urma să plece atât de departe la nici 20 de ani, provocarea nu m-a mai prins nepregătită. Da, îmi este dor de ea în fiecare zi, așa cum îmi este și de celelate, chiar dacă le văd mult mai des. Îmi făceam griji pentru ea în legătură cu totul și cel mai mult când am aflat că își luase mașină și conducea. Dar am ținut toate grijile pentru mine și le-am rezolvat pe rând, pentru că erau ale mele nu ale ei. Ea doar a simțit că poate zbura din cuib fără nici o opreliște. Poate că era mai sigură că făcusem împreună o treabă bună și se simțea echipată practic și emoțional cu tot ce ar fi avut nevoie.
În aceeași perioadă tata a decis să renunțe să mai lupte cu boala și să-și ofere liniștea și pacea meritată, lăsând natura să-și urmeze cursul fără să mai încerce să-l întoarcă... cumva. Însă decizia lui a fost o imensă provocare pentru mine. El fusese idolul meu, modelul meu de viață și renunțarea asta nu se potrivea de nici un fel în tabloul în care eu îl încadrasem. Am fost nevoită să accept realitatea că decizia nu-mi aparținea și să învăț să trăiesc doar cu amintirea lui. Acum, când scriu, port o pereche de ochelari care au fost ai lui... cam pe când avea vârsta mea. Da, am alții mult mai noi și eleganți, de citit, aceștia sunt numai pentru laptop, iar pe stradă nu am nevoie, dar nu mă pot încă (după aproape zece ani) lipsi de ei.
Așa au zburat de lângă mine, rând pe rând: copiii la rosturile lor, partenerii spre cuiburi cu mai puține provocări, tata... așa cum v-am spus, cei mai mulți foști colegi sau prieteni din tinerețe spre preocupări mai puțin solicitante și imprevizibile, iar eu am rămas ca în binecunoscuta reclamă: ”Tot singură, săraca mama!”.
Dar tot ca în reclama care ascundea secretul ei cu haz, am și eu atuurile mele: întâlniri de duminică cu mama și una sau două dintre fiicele mele (după cum se poate), la care o provocare este să mănânc sănătos- pentru că mama gătește delicios, dar tradițional, vreo două bune prietene cu care mă provoc la citit sau dezvoltare personală și elevii mei, care mă provoacă la răbdare, atenție, învățare continuă și joc.
Cred că asta mă motivează în fiecare nouă dimineață, cu care Dumnezeu mă binecuvântează, posibilitatea de a întâlni o nouă provocare, care să-mi aducă aminte că sunt întotdeauna dispusă să ocup locul celui mai flexibil element din sistem și să adopt schimbarea necesară fără cea mai mică urmă de regret.

Ceea ce vă doresc din toată inima și vouă!