Ești minunată!

Urma să fie o zi plină, doar era ziua ei, însă Aurora nu-și amână sesiunea de scris de dimineață. Intrase în linie dreaptă cu termenul fixat de ea pentru noul roman, pe care, în sfârșit, concluzionase că-l clocise destul și era cazul să-i dea drumul în lume.

Se așeză în scaunul comod din spatele biroului pe care îl plasase lângă geam, ca să poată privi copacii sau norii și să asculte păsările. Deschise caietul studențesc de dictando cu 200 de file, în care scria, la semnul lăsat acolo cu o seară înainte. Scrisese o vreme la laptop însă observase că asta o făcea să-și piardă cursivitatea în gândire și inspirația, pentru că nu se putea abține să nu corecteze greșelile care scăpau din viteză... Așa că se întorsese la caiet și stilou. Nu alesese creionul pentru că nu obișnuia să șteargă atunci când relua un capitol ci tăia și adăuga bilețele cu corecturi. Când se decidea că nu mai vrea să revină asupra capitolului îl citea cu voce tare și se înregistra. Urma să dea unei prietene înregistrările, să le transpună în text, care va fi trimis apoi la editură. De când luase această hotărâre avusese mult mai mult spor la scris, iar ideile curgeau mai ușor.

Coincidență sau nu, ajunsese la capitolul în care eroina ei, Roxana, se pregătea să-și sărbătorească ziua de naștere. Deschise stiloul, reciti ultimul fragment scris, se gândi un pic și începu spă scrie:

 

Roxana intră în apartament și încuie ușa în urma ei, aruncă pantofii lângă cuier și rucsacul de piele neagră pe scaunul de lângă ușa sufrageriei, apoi se trânti pe canapea cu capul în mâini și începu să murmure:

- Până când o să mai trebuiască să suport atâta frustrare? Oare de ce nu pot și eu să ies la pensie anticipat, acum la 55 de ani și mai trebuie să aștept încă cel puțin vreo cinci, dacă nu se mai schimbă legea între timp?

- Pentru că nu am lucrat mereu cu acte în regulă, își răspunse tot ea, oftând.

- Dar parcă dacă aș ieși la pensie aș sta ascasă? N-aș putea.

- Și ce altceva aș putea să fac, în afară de lecții cu copiii? Afaceri am încercat și nu m-am priceput, trainer nu mi-a plăcut, în calitate de coach nu am un ”nume”...?!

- Și oricum mie copii îmi plac. Unii dintre părinți sunt problema. Dar unde să-i găsești pe ăia de treabă? Ei n-au nevoie de ajutorul meu, se descurcă singuri cum m-am descurcat și eu.

- Acești copii au nevoie de mine tocmai pentru că părinții lor nu sunt preocupați îndeajuns de altceva decât propria persoană. Iar relația proastă/săracă părinte-copil se reflectă în rezultatele școlare.

- Of, eu pot să-i ajut cu școala și mereu obțin rezultate excepționale cu ei, dar ce te faci cu restul problemelor? Chiar dacă vreau sau pot să-i ajut nu e treaba mea, că doar nu sunt și psihoterapeutul familiei. Iar dacă mă implic prea mult risc: ori copilul se atașează prea mult de mine, ori începe să mă respingă și nu mai avem rezultate. În plus, schimbarea nu are cum să fie profundă pentru că familia nu se schimbă.

- Dacă ar putea să nu-mi mai pese atât!? Oare aș face lecții la fel de bune?

- Ăsta e un lucru la care merită să mă gândesc, își spuse Roxana și porni spre baie să-și pregătească o seară de alint: baie cu spumă, un pahar de vin roșu, muzică bună și un somn odihnitor de cel puțin 6 ore, dacă nu chiar 7 și jumătate, ca să arate bine, mâine de ziua ei.

Când se cufundă în apa caldă și parfumată începu să facă un sumar al realizărilor acestui an, pe care să le adauge la ceilalți... nu erau prea multe noutăți. Ultimii vreo patru- cinci ani trecuseră așa, nu chiar trași la indigo, dar fără nimic spectaculos. Să nu-L mânie pe Dumnezeu: era sănătoasă, avea un job care îi plăcea în cea mai mare parte, copiii erau bine la treburile lor, avea prietene cu care se vedea des dar... deși credea că nu-și mai dorea asta, acum la ceas de reflecție, trebuia să recunoască: începea să se simtă singură fără un partener de viață. Dar ăsta era un lucru la care nu dorea să se gândească prea mult în seara asta. Va vedea ce va aduce ziua de mâine.

 

Era destul de devreme când sună interfonul. Era un curier, aducea un buchet de flori. Da, era normal, azi era ziua ei. După ce preluă minunatul buchet, iar curierul plecă mulțumit de bacșișul generos primit, căută în interiorul ambalajului să vadă de la cine era această frumoasă surpriză. Găsi un plic doar ceva mai mare decât o carte de vizită. Îl deschise și scoase din interior, cu mâini tremurânde de emoție, micul bilet roz, în formă de inimă, pe care scria cu tuș roșu:

”Ești minunată! Te iubesc,

pentru tot ceea ce ești și

felul în care mă simt

în prezența ta!”

Își lipi biletul de inimă și izbucni într-un râs cu hohote, până ce lacrimi de bucurie începură să-i șiroiască pe obraji. Nu se grăbi să le șteargă. Lacrimilie astea spălau toate incertitudinile din ultimele luni, toate grijile din ultimii ani, toate dezamăgirile și frustrările de până atunci. Visase o asemenea dragoste toată viața, de când înțelesese seminificația expresiei ”Te iubesc!” și era foarte aproape de punctul în care ar fi renunțat, gândindu-se că într-un fel sau altul a trecut la un moment dat în viața ei pe lângă această ocazie fără să o observe și... dusă a fost.

Doamne, mulțumesc! zise ridicând ochii spre cer. Simțea că viața ei abia acum începe cu adevărat. Da, era o mamă mândră de copii ei, era o femeie realizată, cu o carieră frumoasă, dar seara acasă nu o aștepta nimeni căruia chiar să-i pese de cum i-a fost ei ziua.

Avusese un sentiment de bucurie neînțeleasă din prima clipă când îl zărise la intrarea în bloc, ținându-i ușa deschisă, ca un cavaler din alte vremuri. Privirile li se intersectaseră pentru o secundă și parcă-i citise în ochi ceva mai mult decât admirația obișnuită de care era înconjurată. Au continuat să se-ntâlnească întâmplător până ce soarta i-a forțat să-și facă un strop de curaj să vorbească, rămânând blocați în lift pentru vreo 30 de minute. A aflat că era noul ei vecin. Zâmbise. De aceea nu se mai plângea nimeni de închipuitele ei tropăieli prin casă... Avea un nou vecin la apartementul de dedesubt, în plus unul nu doar normal, ba chiar plăcut.

De atunci lucrurile avansaseră lin și rapid: se vedeau tot mai des la el, la ea sau în oraș, descopereau o grămadă de plăceri și preocupări comune și se simțeau excelent. Ar fi putut fi de la început mulțumită și ar fi scutit o grămadă de gânduri și griji care erau alimentate doar de experiențele trecute, pentru că nimic din comportamentul lui nu o îndreptățea să-i pună la îndoială sinceritatea.

Și iată, în sfârșit, confirmarea, sosită acum, la prima oră a dimineții, în ziua ei de naștere, în scrisoarea din imensul buchet de trandafiri albi. În primul moment își dorise să-i fi adus el, personal, dar acum se bucura că nu fusese aici să o vadă râzând și plângând în același timp. Probabil că arăta îngrozitor. Se ridicase deja din fotoliul unde se lăsase să cadă cu biletul minunat la piept și pornise spre baie, când auzi soneria de la intrare și își spuse zâmbind: Este el!

 

Roxana deschise ochii și se uită nedumerită în jur: era în pat, în camera ei luminată de primele raze ale soarelui blând de toamnă. Alarma telefonului suna încă, apoi vocea înregistrată o informă: ”It’s six fiftyfive!”. Hmm, reușise să doarmă cele șapte ore și jumătate pe care și le propusese, pentru a fi odihnită și a arăta bine astăzi, de ziua ei. Înainte de a se ridica pe marginea patului pentru a-și spune obișnuita rugăciune de mulțumire își aminti:

- Ah, da, visul m-a ajutat să dorm așa de profund și fără întrerupere... ce frumos a fost! Și ce brusc s-a încheiat, exact în momentul în care l-aș fi văzut pe EL la ușă... chicoti; așa erau toate visele, îți ”spuneau” numai cât aveau chef, cât credeau ele că îți este de ajuns să înțelegi și... de cele mai multe ori te trezeai într-o groaznică derută. Dar asta e, chiar dacă a fost doar un vis, a fost frumos, a făcut-o să se simtă bine și să doarmă bine.

Nu mai zăbovi, pentru că avea o zi plină și era cazul să o înceapă cu o meditație scurtă, câteva minute de mișcare urmate de un duș revigorant și, plăcerea dimineții: o cafea aromată cu caimac!

Sorbind alene din ceașca ei în formă de inimă, lichidul încă fierbinte și parfumat, deschise laptopul să-și verifice mesajele. Astăzi urma să primească multe, doar era ziua ei și avea, ca orice profesor iubit de elevi, o grămadă de fani din diverse promoții, care își aminteau mereu de ea. Așa că își propusese să verifice toate canalele de comunicare cât de des va fi posibil, să poată răspunde personalizat și la timp tuturor. Pe messenger erau deja 33 de mesaje noi. Începu să le citească și pe la jumătatea listei se opri brusc. Era un mesaj de la EL, cel care... mai mult o tachinase cu prezența lui pe pagina ei. Nici nu spunea ceva clar, nici nu renunța. Citi cu surprindere:

”Ești minunată!

Îmi doresc să ne cunoaștem mai bine și sper să ne acorzi această șansă, acceptând invitația mea la o plimbare și o înghețată, deocamdată...” și urmau detaliile posibilei întâlniri.

Roxana rămase un pic pe gânduri să vadă ce simte în legătură cu asta. Fusese mulți ani mamă singură, apoi copiii crescuseră și plecaseră pe la casele lor, acceptase apoi câteva invitații, care însă se dovediseră, destul de rapid, a fi potențiale relații fără perspective... așa că nu-și bătu capul să înceapă ceva pentru care putea deja prevedea sfârșitul. Se refugiase în munca ei de home teacher trup și suflet și era mulțumită, dar nu fericită. Uneori... parcă din ce în ce mai des, seara și dimineața - singură acasă, începuse s-o înghiontească grija de o bătrânețe singuratică. Da, avea rude, vecini buni, prietene... însă nu avea acel cap care să se odihnească pe perna de alături, acea mână care să se așeze ocrotitor peste șoldul ei și să o tragă mai aproape de un alt trup cald. Nu avea acei ochi care să se lumineze când o zăresc să-i ureze ”bună dimineața”, acea față care să se umple de zâmbet când intră ea pe ușa casei, acele brațe care s-o înconjoare ocrotitor în timp ce glasul blând îi susură în ureche ”sunt aici pentru tine și totul va fi bine, mereu”.

Oare să-și mai dea o șansă? Cu ce ar putea fi deosebită situația asta de toate celelalte? Să riște să-și piardă și mai mult încrederea că va regăsi ce a avut odată .... Nici atunci nu mai sperase.

Trecuseră vreo cinci ani de la divorț, era o femeie încă tânără, dar cu un bagaj greu: trei copiii. Și totuși fusese cineva care se înhămase la această căruță alături de ea. Merseseră umăr la umăr vreo șapte ani până ce el obosise, surprinzător pentru ea: nu din cauza vârstei, nu de plictiseală, nu din lipsă de iubire ci... pentru că pur și simplu nu se putea obișnui să trăiască modest sau să nu mai fie el stâlpul financiar al familiei, iar criza economică îl bulversase total.

Au trecut ceva ani de atunci și rănile s-au vindecat, însă amintirile încercau să o pună în gardă... Să le dea ascultare? Are ea dreptul la fericire în cuplu încă o dată în această viață? Și dacă spune nu fără să încerce, oare nu va fi mai rău să trăiască cu îndoiala?

Se decise să spună da și se apucă să scrie răspunsul la mesaj.

 

Telefonul suna insistent. Aurora lăsă deoparte caietul și stiloul, propunându-și să continue scena din romanul la care scria după ce va vedea despre ce este vorba. Își setase telefonul să nu o deranjeze în timpul scrisului, dar acum, privind ecranul, își dădu seama că depășise timpul pe care și-l alocase, așa că restricția apelurilor se încheiase. Văzu pe ecran numele partenerei ei din afacerea cu magazinul și atelierul handmade, Corina, așa că răspunse:

- Da, draga mea, bună dimineața!

- Bună dimineața sărbătorito! La mulți ani! Să-ți dea Dumnezeu multă sănătate și succes cu noul roman!

- Mulțumesc din toată inima, Corina dragă! Eram așa de prinsă de subiectul romanului, că am și uitat pentru un moment că azi e ziua mea: 60 de ani! Sună a... bătrânețe!

- Nu și pentru cine te cunoaște, spuse Corina plină de veselie. Lasă că nu-i arăți pe față, da’ io cred că nu-i ai de nici un fel... decât doar în înțelepciune.

Izbucniră amândouă în râs.

- Acuma hai, lasă scrisu’, că ți-ai făcut programu’ pe azi și hai la Atelier că te așteptăm să sărbătorim. Și știu eu că până te pornești ... și până ajungi... ni s-or lungi urechile de foame.

- Bine, draga mea, promit să ajung cât de repede pot.

Aurora, își respectă promisiunea, așa cum obișnuia să o facă în toate aspectele vieții ei și în mai puțin de o oră scotea mașina din garaj și pornea spre Atelierul din centrul vechi al orașului. Era o zi de marți, început de toamnă, iar puțin înainte de prânz traficul nu era chiar atât de intens ca seara. Ajunse în vreo 25 de minute, parcă la locul știut și după ce își mai aranjă o dată părul proaspăt coafat, merse și luă din porbagaj tava cu plăcintă cu mere și scorțișoară făcută de mama, pe care toată lumea o aștepta, ca în fiecare an, și porni să străbată gangul care unea parcarea restaurantului vecin, unde avea și ea un loc rezervat de parcare, cu magazinul și atelierul ei. Se gândea care vor fi invitații și ce temă de decorat Atelierul alesese Corina în acest an și zâmbea simțind că va fi și de data aceasta plăcut surprinsă.

Ajunse în fața ușii și nu apucă să atingă clanța. Corina deschise larg ușa, îi luă tava și o plasă Deliei, una dintre angajatele lor, apoi o îmbrățisă strâns. Când o eliberă din îmbrățișare, o luă protector pe după umeri și o îndreptă pe culoarul magazinului spre intrarea în Atelier, deasupra căreia era un banner pe care scria ”Ești minunată!”, iar în cadrul ușii o aștepta Sebastian cu un trandafir alb în mână."