Fericirea la … un ghem distanță!

 

Ieri a fost 20 martie, declarată ”Ziua internațională a fericirii”. Pentru mine, între 1983 și 2010, aceasta a fost pur și simplu ziua de naștere a partenerului meu de viață, tatăl celor trei minunate fiice ale mele. Apoi, în 2011, a devenit pe neașteptate... comemorarea lui. Și iată că au trecut deja zce ani...

Ieri am simțit imboldul să las baltă toate treburile, specifice unei zile de sâmbătă,  și să merg la biserică să-i aprind o lumânare, nu doar pe cea de acasă. Stând să mă gândesc de unde a venit această dorință, mi-am dat seama că abia acum pot spune cu mâna pe inimă că îi mulțumesc pentru tot ce am trăit împreună și tot ce a urmat. În fața lumânării aprinse am putut să-i mulțumesc fără nici cea mai mică urmă de ranchiună, că m-a ales să-i fiu partener de viață, deși am fost o continuă provocare pentru el, datorită diferențelor dintre noi, descoperite pe parcurs. I-am mulțumit pentru cele trei minuni de copii pe care mi i-a dăruit, chiar dacă ... prea mulți ani am dus această frumoasă greutate singură. Și pentru prima dată am putut să articulez mulțumirile pentru toate lecțiile învățate în urma divorțului și a lipsurilor ce au urmat pentru o vreme.

La fel cum mi-au trebuit vreo 50 de ani să accept cu toată ființa mea că răceala și duritatea mamei mele mi-au fost de folos, mi-au trebuit acești 10 ani să înțeleg darurile pe  care mi le-a făcut acest om fiind parte din călătoria mea prin viață, exact cât și cum a fost. Fără toate acele experiențe nu aș fi fost femeia completă, minunată și fericită de astăzi.

Și în toate acestea unde este meritul meu? Nu știu cum și nici de ce, însă faptul că mi-am păstrat trează curiozitatea, speranța în mai bine și puterea de a face haz de necaz, m-au susținut. Am reușit să îmbrățișez schimbările imediat ce au apărut în viața mea, în loc să mă tem de ele, să accept provocările și să nu fug, să mă ascund de ele, să fiu inventivă în găsirea soluțiilor în loc de a-mi consuma energia lamentându-mă. Una peste alta, am învățat multe lecții importante dintre cele pe care probabil mi le-am propus pentru această viață, atunci când am decis să vin aici, în acest timp și loc.

Drumul a ajuns într-un punct de unde pare mai ușor de privit și înainte și înapoi, cu seninătate și bucurie. Însă până la atingerea acestui echilibru am avut nevoie mereu de câte ceva care să mă susțină în perioadele grele.

În copilărie am avut cărțile de povești, de dragul cărora am învățat să citesc înainte de a merge la școală, ca să-mi pot citi singură poveștile, atunci când nu avea cine. Apoi a apărut scrisul. Am fost binecuvântată cu un înger de învățătoare care ne-a îndrumat cu răbdare spre plăcerea de a pune în cuvinte frumoase tot ce ne imaginam. Scriam compuneri-povești despre orice: felia de pâine, creionul, caietul, o floare...

Mai târziu s-a adăugat muzica. Studiind limba engleză, în particular, încă din clasa a IIa, cu un profesor talentat și dedicat, am început să înțeleg versurile cântecelor de la radio, pe care apoi le-am avut pe discuri sau casete audio. Alături de romanele preferate, melodiile mai mult sau mai puțin moderne, mi-au devenit prieteni nedespărțiți. Am continuat să scriu. Ba un jurnal, ba o poveste, ba scrisori de dragoste (în liceu).

La sfârșitul facultății m-am căsătorit și au apărut copiii, care au devenit motivația și bucuria mea. Cariera de inginer pentru care am studiat m-a preocupat doar atât cât a fost nevoie pentru a face lucrurile bine, însă a lipsit din ea pasiunea. După divorț, ca mamă singură cu trei copii de educat și ținut la școală în condiții onorabile, în timp ce locuiam cu chirie, am avut timp să mă gândesc la mine doar ca să găsesc cât mai bune sau cât mai multe surse de venit (proiecte suplimentare, meditații...).

Pentru o vreme, a fost un bărbat care a împărțit cu mine o parte din acest greu, însă, la un moment dat, viața ne-a îndreptat pe drumuri diferite, astfel că atunci când fetele au plecat fiecare pe drumul ei în viață... am rămas complet singură.

Am fost nedumerită o vreme și mă întrebam cum să-mi gestionez timpul, banii, emoțiile și gândurile? Nu o făcusem niciodată numai pentru mine. Nu-mi era prea clar cine eram eu fără etichetele de până acum: soție, mamă, inginer...? O simplă femeie singură de peste 50 de ani? Suna trist, dar n-am lăsat să se instaleze tristețea și am luat repede o decizie, ca de obicei, fără un plan B. Mi-am schimbat meseria. Am devenit trianer, apoi coach (mai exact Consilier NLP integrativ). Asta a luat mult timp și a necesitat mulți bani. Renunțând la inginerie, m-am întreținut din meditații de limba engleză. Nu a fost ușor, însă doream să-mi acord șansa să descopăr cine sunt, ce-mi doresc, ce mă face fericită și, în același timp, cum aș putea să ajut ca lumea să fie măcar cu o picătură mai bună datorită mie, decât era când am apărut în ea.

Cursurile m-au făcut să devin o căutătoare mai pasionată a adevărului și a soluțiilor, decât fusesem cu ceva timp în urmă când făcusem câțiva pași în această direcție, însă numai din dorința de a fi un părinte cât mai bun. Am citit mult, am ascultat multe programe (limba engleză s-a dovedit de o importanță vitală – am avut acces la informații pe care cunoscuții mei le-au accesat cu mulți ani mai târziu). Între timp audiobook-urile au început să devină o modă. Mi s-a părut comod să ascult materiale de dezvoltare personală și să pot lua notițe între timp. Mi-am păstrat plăcerea de a citi literatura (romanele) în format de carte fizică.

La un moment dat am observat că deși am ascultat un material și aveam impresia că am făcut-o cu atenție, dacă l-am reluat după câteva luni sau ceva mai multă vreme, am descoperit lucruri noi. Am înțeles că eu evoluasem și eram acum capabilă să înțeleg aspecte pe care nu le observasem prima dată pentru simplu fapt că nu eram pregătită pentru ele. Însă faptul că nu mai simțeam nevoia să iau notițe, ci doar să ascut cu atenție, m-a făcut să îmi doresc să fac ceva cu mâinile între timp.

Cândva, cu mulți ani în urmă – în concediul de după nașterea celei mai mici dintre fiicele mele, am lucrat un goblen, i-am tricotat trusou pentru păpușa Barbie și am făcut câteva perechi de botoșei de casă sau căciulițe. Însă, în principiu, această activitate și-o asumase mama.

Ochii nu mă mai ajută acum să stau concentrată și aplecată pe o pânză de goblen zile la rând. Tricotatul merge ușor, însă mi se pare că diversitatea de obicte și modele este destul de limitată. În plus, găsesc cu ușurință o bluză sau un pulover care să-mi placă, fără să fiu nevoită să mi le lucrez. Îmi doream modele repetitive, care să-mi dea voie să fiu atentă la ce ascult, însă nu plictisitoare. Căutam ceva care să permită intervenția mea, posibilitatea de a-mi lăsa creativitatea să schimbe într-o oarecare măsură modelele, să le pot transforma în unicate. Întotdeauna am avut plăcerea de a purta unicate și nu am agreat uniformele.

În primii ani de activitate, după absolvirea facultății, am lucrat patru ani ca profesor la un liceu. Atunci mi-am creat o garderobă de care eram foarte mândră, așa cum gândeam eu că se cerea unei doamne profesoare care se vrea respectată și pentru ceea ce este nu numai pentru ceea ce știe. Purtam numai pantofi cu toc, asortați cu pălăriile și poșetele. Hainele erau clasice, fără mini sau maxi, fără geci sau blue-jeans, doar stofă sau in, în culori pastelate, cu accesorii simple. Mai târziu din lipsă de timp, apoi pentru o vreme din lipsă de fonduri și în final din lipsă de stimă de sine (pentru că mă îngrășasem) am renunțat la toate astea. Cu vreo doi -trei ani în urmă, deși nu am slăbit încă atât cât îmi doresc, mi-am dat seama că nu mă regăsesc în nici una dintre hainele din dulapul meu și am început treptat să le înlocuiesc și să revin la vechile și bunele obiceiuri. În tot acest timp singura constantă au fost accesoriile de bun gust, mai precis bijuteriile, fie ele de aur, argint sau handmade.

Așa am decis să caut o metodă de a-mi lucra propriile bijuterii, în timp ce ascult materiale de dezvoltare personală. A fost destul de ușor să găsesc diverse canale de youtube cu tutoriale atrăgătoare. Din nou limba engleză s-a dovedit de mare ajutor, însă de data aceasta și mai folositoare au fost italiana, spaniola și portugheza sau franceza. Ar fi fost la fel de utilă și limba rusă dacă aș fi știut-o. De ce? Pentru că persoanele care sunt mult înaintea noastră în acest domeniu locuiesc în țări vorbitoare ale acestor limbi. Este adevărat că de multe ori poți înțelege explicațiile și din ceea ce vezi sau (eventual) scrie pe ecran, însă uneori explicațiile chiar au făcut diferența. În ultimul an – sau cam așa... au apărut și tutoriale în limba română, dar deja pe mine nu mă mai interesează.

Toate aceastea: căutarea, învățarea, experimentarea, procurarea celor necesare, încercarea, repetarea... s-au constituit într-o adevărată aventură, o expediție nu doar către statutul de creator, artist sau artizan ci spre descoperire personală și fericire.

Cum așa? La început mi-au fost puse la încercare răbdarea, curiozitatea, perseverența, dar mai ales inventivitatea pentru că nu găseam materialele sau ustensilele necesare. Îmi alesesem metoda cunoscută sub numele de Frivolite sau Tatting, prin care cu vreo două- trei sute de ani în urmă se lucrau dantelele destinate ținutelor regale. Acum metoda este simplificată, astfel că numai cu un ac și o bobină de bumbac sau mătase și câteva mărgele bine alese poți lucra în doar câteva ore o bijuterie minunată. Toate bune și frumoase, dar... acele speciale nu se găsesc nici acum la noi, nici online nici offline(ale mele sunt aduse din SUA de niște prieteni), iar firele de grosimea potrivită... uneori da, uneori ... nu prea. Așa că soluția este la latitudinea fiecăruia, un compromis între modelul dorit și cel posibil, între culoare și model sau între materiale autohtone - accesibile sau comandate pe site-uri gen Amazon, cu cheltuielile de rigoare.

Aventura a început prin 2014-2015. Între timp au reînceput să reapară, încet- încet, merceriile cu de toate, magazinele de metraje, cele cu articole pentru pictură și cele cu unelte și materiale pentru diverse meșteșuguri și nu am mai fost nevoită să improvizez continuu. Dar între timp am încercat să combin metode diverse pentru a obține ceea ce-mi doream. Așa am învățat și alte tehnici de execuție a bijuteriilor sau obiectelor de decor: Kumihimo, Shamballa, Macrame, Decoupage. Am înțeles repede că am îndemânare cam la tot ce îmi propun să învăț, pentru simplul fapt că fac lucrurile cu pasiune, cu dăruire, cu dorința de a reuși.

Îmi dau seama în ce fel privesc astăzi un ghem de lână sau bumbac, o coală de carton, o pensulă, sau o simplă sticlă de adeziv siliconic, care nu-mi spuneau nimic special înainte de a mă apuca de toate astea. Pentru că după ce m-am specializat în bijuterii, mi-a făcut plăcere să le ofer și cadou însă nu eram mulțumită de ambalajele disponibile așa că am decis să învăț să fac și cutiile în care să le ofer și felicitarea care să le însoțească. Dintr-una într-alta am ajuns la tablouri mix-media care îmi plac foarte tare, iar de curând am făcut o pasiune pentru croșetat.

Credeați că poate e doar un fel de a spune citatul din Wayne Dyer ”Când schimbi felul în care te uiți la un lucru, acel lucru se schimbă.”? Ei bine, nu este așa. Schimbarea este reală! O simplă bucată de plastic perforat pe care nu o cumperi pentru a o pune sub farfurie (așa cum este vândută) pentru că pare de prost gust, devine un șablon pentru crearea unui minunat fundal de tablou. O perie de machiaj devine o minunată ustensilă de aplicare a tușului de ștampilă cu un șablon pe o felicitare... Privești o pereche de cercei de aur sau un simplu gablonz și imediat ți se formează în minte un model similar realizat prin tatting, poate chiar mai frumos. Vezi o poșetă drăguță și te gândești că ar fi și mai interesantă croșetată sau cusută (pe suport din plasă de plastic) cu fir de mătase sau panglică...

Dar la ce-mi folosesc toate astea?

Am parcurs toate acele cursuri pentru a fi trainer sau coach. Am lucrat ca trainer de vânzări într-o companie vreo șase luni și nu mi-a plăcut suficient de mult. Nici coachingul cu adulți, după ce am făcut câteva încercări pro-bono, nu mi s-a părut mai atractiv. Așa că m-am întors la prima iubire: profesor. O vreme au fost doar meditații de limba engleză. Am obținut rezultate bune și am îmbinat limba engleză, în măsura posibilităților, cu literatura de dezvoltare personală. Apoi s-a ivit o ocazie de home teaching. A fost întâi în limba engleză (pentru copiii unei familiii, nevorbitori de limba română) și acum pentru copii români. Satisfacția este mare atunci când reușești să ajuți un copil să-și formeze un stil de învățare care îi va fi de folos toată viața. Veniturile însă nu se pot compara cu cele provenite din training sau coaching.

Aici ne întoarcem cu gândul la handmade. M-am gândit să monetizez plăcrea mea de a creea lucruri frumoase. Zis și făcut. Am participat la vreo două târguri de specialitate. Nu am fost încântată să concurez în fața clienților cu cei care aveau tarabele pline de brățări standard la 5-10 lei. Chiar dacă mi-aș acoperi cheltuielile cu această sumă, nu aș putea să scad atât de mult prețul unui unicat, reducându-i astfel, fără rost, valoarea pe care o înglobează, nu atât în ore de muncă cât în atenție, dedicare, inventivitate, într-un cuvânt: pasiunea inglobată în el. Am continuat să ofer cu plăcere cadouri, sperând că obiectele își vor face singure reclamă, dar se pare că nu așa funcționează lucrurile.

Am creat o pagină de Facebook dedicată acestor obiecte (https://www.facebook.com/danteladelaingeri/), însă nu cred că m-am priceput să o promovez suficient de bine, astfel încât obiectele să fie solicitate de clienți de pe piața internă, deoarece solicitările pe piața extenă (cele câteva care au apărut) nu mă ajută, cheltuielile de expediție fiind prea mari ca să merite efortul.

Am început să cred că nu aceasta este calea și am încercat o altă abordare: un atelier în cadrul căruia să explic celor interesați metoda și să-și lucreze propriile obiecte. Nici aici nu am adunat suficienți amatori ca să merite investiția de timp, materiale și închirierea unei locații. O nouă idee a fost să-mi dezvolt propria afacere. Pentru asta am concluzionat că ar fi nevoie de un spațiu pentru magazin și atelier, câțiva angajați, un site cu magazin online și un plan excelent de marketing. Toate acestea necesită un capital de pornire inabordabil pentru mine, iar un investitor nu am reușit încă să conving. Sper să reușesc asta curând (când voi lansa romanul ”Dantelă de la Îngeri”, care are ca eroină o antreprenoare cu succes în acest domeniu).

Până atunci continui să mă bucur de fiecare nou model descoperit, fiecare nou obiect realizat și fiecare nouă poveste scrisă.

Toată acestă aventură continuă să mă ducă spre noi descoperiri în fiecare zi. Am constatat că poți fi artist în orice îți propui să faci, dacă îți dai voie să visezi cu ochii deschiși și să vezi fiecare nou model ca o provocare la inovare.

Curiozitatea și entuziasmul care m-au dus în meseria de inginer de la simplu la complex și în cariera de profesor de la îndeplinirea datoriei la atingerea excelenței, mă ghidează în această expediție prin meandrele artelor aplicate (cum îmi place mie să numesc aceste metode de lucru artizanale cunoscute mai nou sub denumirea generică handmade).

Uneori mai am de lucru la focus sau consecvență, însă chiar și în aceste direcții obțin în fiecare zi rezultate tot mai bune și sunt extrem de încântată de călătorie.

 

Revenind la titlul aceste postări: ”Fericirea la... un ghem distanță!”, oare ce am vrut să spun cu asta? Da, pentru mine fericire este atunci când fac ce-mi place și îmi place ce fac.

Te pot ajuta și pe tine să faci asta, dacă îți dorești.

Poate ai un job care îți oferă satisfacții și îți dorești doar un hobby care chiar să te relaxeze și nu te-ai putut decide încă la nimic. Poate ai vrea să-ți schimbi serviciul, dar nu-ți poți permite încă să o faci și cauți o modalitate de eliberare a frustrărilor provocate de această stare de lucruri.

Poate deja ai o pasiune pentru sport. Este bine să ai în vedere activitatea fizică. Ea te poate menține în formă și îți poate genera o stare de bine. Poate ești deja pasionat de învățare: o nouă limbă străină, un instrument muzical, abilitatea de a vorbi în public, de a vinde, de a relaționa... Toate acestea îți țin mintea, mai ales memoria în stare activă și asta e foarte util, mai ales odată cu trecerea anilor.

Din propria experiență și din studiul experiențelor altor oameni însă, am tras concluzia că cele care aduc cele mai mari satisfacții și beneficii psihice și emoționale sunt pasiunile creative: scris, pictură, sculptură, olărit, tricotat, croșetat, mărgelit... și câte altele or mai fi. Bucuria realizării unui lucru în care ai pus o bucățică din sufletul tău nu are echivalent decât poate în bucuria nașterii unui copil sau ceva asemănător. Poate de aceea la început îmi erau atât de dragi obiectele realizate încât îmi venea greu să le dăruiesc, despre a le pune un preț și a le vinde nici nu se punea problema. Însă asta este o etapă depășită. Am înțeles că un artist are nevoie de confirmare pentru a fi motivat să continue.

Vă invit, indiferent de gen, vârstă sau ocupație, să vă acordați o șansă de a învăța cum să vă găsiți bucuria zilnică necesară unei vieți echilibrate, indiferent de provocările vieții.

Puteți începe de oriunde: vizitați un magazin de materiale necesare meșteșugului care v-ar plăcea să-l învățați. Lăsați multitudinea de forme, culori și mirosuri specifice să vă inunde simțurile și să visați la primul obiect pe care îl vedeți ieșind din mâinile voastre. Găsiți un loc în casă unde ați putea să vă organizați un mic colț de rai în care să lucrați. Imaginați-vă că aici va fi locul vostru sacru, locul de meditație activă, de relaxare și reculegere.

Alegeți ceea ce vă pare mai simplu sau prietenos sau provocați-vă cu ceea ce vi se pare acum cel mai dificil, ca să ajungeți peste puțin timp, privind la performanța atinsă, să zâmbiți condescendent la gândul îngrijorării de început. Ceea ce simțiți că vă va aduce cea mai mare bucurie. Nu există bine sau rău, corect sau greșit. Sau poate există... rău sau greșit ar fi să nu vă acordați șansa de a lua în considerație descoperirea și practicarea unei pasiuni creative, dacă simțiți că vi se potrivește și că este ceea ce vă lipsește.

La fel cum nu există mult sau puțin. Veți aloca timp și resurse atât cât simțiți că este potrivit, suficient pentru a vă face plăcere.  Da există și șansa să faci o pasiune din achiziția de materiale pe care să nu mai ajungi să le folosești, însă asta este doar o etapă posibilă, nici măcar obligatorie și oricum ușor de depășit.

 

De ce vă fac eu o asemenea recomandare. Pentru că sunt în măsură să vă ajut dacă simțiți nevoia de îndrumare. Sunt doar la un apel distanță: pe Facebook, e-mail, whatsapp... pentru a vă ajuta cu un sfat despre locul unde se găsesc cele mai bune sau ieftine materiale și ustensile, sursele de inspirație pentru modele de început, cu organizarea unui eventual atelier pentru tehnicile pe care le stăpânesc sau o recomandare pentru cursurile altui artist într-un domeniu la care nu mă pricep, o discuție de descoperire a celei mai potrivite metode de început, în care putem include un exercițiu EFT sau NLP, cu acest acest scop.

Mai departe nici măcar cerul nu este limita ci doar mintea noastră și libertatea pe care noi i-o acordăm să viseze și să-și imagineze cele mai nebunești lucruri.

 

Povestirea asta, în care mi-am pus sufletul de artist pe tavă în fața ta, ar putea fi imboldul de a face primul pas spre bucuria zilnică, indiferent de condițiile externe, dacă îți dai voie. Eu aș fi bucuroasă să-ți fiu de folos și îți mulțumesc pentru timpul alocat lecturii.

Ar putea, la fel de bine să fie o simplă ”pierdere de vreme” în care să te regăsești pe alocuri și… atât. Îți mulțumesc oricum și îți doresc să-ți găsești propria cale spre fericire.

Posibil să fie atât de neinteresantă pentru unii, încât să constituie ocazia perfecta de a-și vărsa frustrarea provocată de alte lucruri din viața lor într-un comentariu răutăcios. Am mai trăit asta. Dacă ești unul dintre aceștia, îți mulțumesc oricum. Da, ai citit corect: îți mulțumesc! pentru că mi-ai dat ocazia să salvez un nevinovat pe care ți-ai fi vărsat frustrarea dacă nu te-ar fi plictisit textul meu.

Pentru unii s-ar putea să fie deranjant, dacă au trecut prin provocări asemănătoare și ei consideră că nu au reușit să le facă față cu același success ca mine. O simplă schimbare de optică vă poate ajuta să vă adaptați idea despre succes la ceva ce vi se potrivește mai bine. Și dacă v-am provocat să încercați asta, vă mulțumesc că mi-ați dat această ocazie!

Pentru alții, nereușitele mele temporare pot părea eșecuri rușinoase, pentru că ei s-au descurcat mult mai bine- în opinia lor. Este dreptul fiecăruia să aprecieze ceea ce face, însă asta nu-i dă dreptul să-i judece pe ceilalți cu aceeași măsură, pentru simplul fapt că fiecare are propriul drum în viață și propriile lecții de învățat. Dacă faci parte din această categorie îți mulțumesc oricum că ai citit ca să poți face această apreciere.

 

Vă mulțumesc tuturor, pe curând!