Fetița Poveste și povestea ieșirii ei în lume_1

 

O bună bucată de vreme am scris povești, frumoase -zic eu și câteva prietene apropiate care le-au citit pe unele dintre ele. Și la un moment dat, când eram foarte aproape de a publica un prim roman, temeri de tot felul au început să apară din toate colțurile minți și m-au făcut să găsesc tot felul de scuze pentru a amâna sau chiar a cocheta cu ideea de a renunța la aceste planuri. Dar pentru că întotdeauna am crezut în puterea terapeutică a scrisului, m-am gândit că cel mai bun remediu pentru aceste temeri este o poveste care să mă provoace să le conștientizez și să le înfrunt. Astfel s-a născut această poveste-metaforă despre ieșirea în lume a Poveștii, o fetiță care personifică scrierile mele.

Lectură plăcută, draga mea cititoare și dragul meu cititor!

”A fost odată ca niciodată... De ce ca niciodată? Pentru că fiecare persoană și viață este unică și știe el Creatorul de ce a ales să facă lucrurile așa. Ce a fost odată? O fetiță pe care o chema Poveste!

Fetița trăia fericită în casa mamei sale, înconjurată de multă dragoste, atenție, bucurie și mai ales de multe cărți din care citea despre alți copii, la fel de fericiți ca și ea. Da, fetița avea aproape 11 ani, deci era suficient de mare ca să scrie și să citească, însă nu mergea la școală, pentru că mama ei credea că nu este încă pregătită să înfrunte lumea plină de răutate din afara casei lor, o lume despre care fetița nu aflase încă nimic, pentru că mama o învăța numai ceea ce credea EA că are nevoie fiica ei să știe...

Dar cum era posibil să trăiască izolate de lume? Mama Poveștii era scriitoare. Trăise în lume până la nașterea fiicei sale, însă atunci luase o hotărâre drastică: lumea o rănise prea mult și nu își dorea ca fiica ei să crească înconjurtă de răutate, așa că se mutase la marginea unui sat micuț, la malul mării. Legătura ei cu lumea, pentru a publica ceea ce scria și a procura din afară doar ce nu creștea în propria grădină, se desfășura online. Livrările erau lăsate la poartă o dată pe săptămână, iar Povestea se putea juca liberă prin curte și pe mica bucată de plajă care le aparținea, fără riscul de a se întâlni cu cineva care să-i vorbească despre lumea pe care ea nu o cunoștea.

Într-o zi, când Povestea alerga fericită printre florile multicolore din grădină urmărind un fluture... nu, nu ca să-l prindă ci să-l admire mai de aproape când se va opri pe vreo floare, auzi apropiindu-se un lătrat de cățel. Se opri și se întoarse în direcția sunetului adus de adierea blândă de vară. Da, știa acel sunet, dar nu-l auzise decât în poveștile pe care le asculta pe mica ei tabletă, atunci când nu voia să citească ci prefera să închidă ochii și să-și imagineze că este acolo, înconjurată de toate acele personaje sau lucruri pe care nu le întâlnise niciodată și credea că nu există în realitate. Și avea perfectă dreptate, în realitatea ei nu existau... încă.

Se grăbi să ajungă la gardul înalt de scânduri, printre care putea zări o fâșie îngustă din plaja care se prelungea până departe la o stâncă ieșită din apă. Reuși să vadă un câine destul de mare, cu blana galbenă și lucioasă strălucind în soare, care alerga vesel încolo și încoace, spre apă și înapoi pe plajă. Povestea deveni foarte atentă. Aștepta ca în orice clipă să apară stăpânul câinelui, așa cum se întâmpla în poveștile ei și era tare curioasă cum arăta, dar mai ales cum ieșise din poveste și ajunsese acolo. Nu avu prea mult de așteptat. Câinele întors de la marginea apei alerga fericit în direcția unui băiat, cam de vârsta Poveștii sau... poate doar un pic mai mare. Povestea se trezi zâmbind când văzu că băiatul era îmbrăcat într-un tricou alb cu un curcubeu pe piept, exact ca tricoul ei preferat. Băiatul ajunse lângă câine și spuse pe un ton prietenos, mângâindu-l pe cap:

- Prietene, te-am rugat să nu mai pleci așa departe și să nu mai alergi așa de repede, ori de câte ori oprește tata mașina la marginea drumului. Dacă ți se întâmplă ceva voi fi foarte trist. Vrei asta?

Drept răspuns câinele începu să alerge în jurul băiatului și să sară vesel, îndemnându-l la joacă. Băiatul nu se lăsă prea mult invitat. În alergarea lor, ajunseră la gard, iar băiatul se opri să privească printre scânduri, însă exact atunci o voce de bărbat strigă atât de aproape încât Povestea tresări:

- Mircea, ce vrei să faci? Ți-am spus de multe ori că nu este frumos să te amesteci în treburi care nu te privesc. Dacă oamenii care locuiesc în acea casă ar fi vrut ca tu să vezi ce este în curtea lor nu ar fi făcut un gard atât de înalt. Haideți băieți, să mergem că mai avem puțin și ajungem la pensiune. După prânz mergem să ne jucăm pe plajă. Băiatul se îndepărtă de gard, își chemă câinele și îl urmară pe bărbatul, prea înalt ca Povestea să-i poată vedea fața din locul pe unde privea, apoi când s-a îndepărtat, nu-l mai putea vedea decât din spate.

Alergă repede în casă să-i povestească mamei cele văzute. O găsi în camera de lucru, cu stiloul în mână și dusă pe gânduri. De bucurie, uită să bată la ușă sau să ceară voie să intre și începu brusc să vorbească plină de entuziasm:

- Mami, știi ce lucru grozav s-a-ntâmplat? Am văzut un câine cu un băiat și un bărbat, pe plaja de lângă gardul nostru. Nu știu cum au ieșit din tableta mea cu povești dar a fost așa de plăcut să-i văd și să-i aud cu ochii deschiși, fără să mai trebuiască să-mi imaginez că sunt acolo cu ei... Chiar am fost! Doar gardul ne despărțea. 

Alina, mama Poveștii, scăpă stIloul din mână și arăta de parcă văzuse un monstru sau așa își închipuia Povestea uitându-se la ea. Când își mai reveni din surpriză întrebă cât putu de calmă:

- Dragă Îngeraș, așa o alinta ea pe Poveste, nu vrei să te liniștești un pic, să iei loc aici, în fotoliul tău preferat lângă mine, și să-mi povestești încă o dată calm tot ce s-a petrecut?

Povestea încântată de ocazia de a-i povesti ea mamei o întâmplare interesantă și nu invers, cum se întâmpla de obicei, nu ezită să facă ce fusese îndemnată. Cât dură povestirea, cele două se studiau cu atenție. Povestea era curioasă să afle de ce mama păruse speriată în primul moment, dar se gândi că probabil o întrerupsese prea brusc din gândurile ei de scriitor. Mama dorea să înțelegă ce impact va avea această întâmplare asupra vieții lor de acum înainte.

Când Povestea își încheie povestirea plină de entuziasm și foarte detaliată, mama o invită la bucătărie să pregătească desertul lor preferat, clătite cu înghețată de ciocolată, pentru a sărbători evenimentul ieșit din comun. Mai târziu, când Povestea se dusese în camera ei pentru ora de lectură individuală, mama se grăbi să o sune pe prietena ei Maria, care deținea pensiunea din apropiere. Musafirii tradiționali erau pictori sau scriitori, care preferau liniștea zonei, complet ignorată de turiștii obișnuiți, iar ei nu invadaseră până acum proprietatea Alinei. 

-        Dragă Maria, ce faci, cum merg treburile și care sunt noutățile?

-        Sunt bine, draga mea și tocmai am terminat de cazat noul meu musafir.

-        Cineva cunoscut?

-        Da și nu.

-        Cum vine asta?

-        Adică nu a mai fost la noi, însă este un pictor cunoscut deja. A venit cu fiul lui în vârstă de 12 ani și un minunat labrador auriu. Urmează să stea trei săptămâni. Pregătește o nouă expoziție și speră să găsească inspirația într-un loc nou pentru el, pentru a-și completa seria de tablouri.

-        Sper să fie la fel de înțelegător ca toți ceilalți oaspeți ai tăi și să nu-mi încalce proprietatea. Astăzi însă a făcut-o, în drum spre pensiune, iar Îngerașul i-a văzut prin gard. Am tras o spaimă soră cu moartea când a venit să-mi povestească.

-        Și cum ai ieșit din încurcătură? Ce i-ai spus?

-        N-a fost nevoie să mint. Și-a imaginat singură că sunt doar personaje din poveștile ei de pe tabletă, care au devenit realitate, însă cum realitatea ei este tot o poveste... nu i s-a părut prea ciudat și nu a cerut explicații... încă, dar dacă situația s-ar repeta cu siguranță ar deveni foarte curioasă.

-        Deja i-am comunicat lui Valentin, care sunt puținele restricții ce trebuie respectate în timpul șederii lor aici și sper să nu fie probleme. Mi-a expicat că a observat târziu semnul de ”proprietate privată”, pentru că în partea aceea limita este doar un gard viu prin care câinele a trecut, iar băiatul s-a dus după el.

-        Bine, draga mea, îți mulțumesc din suflet.

-        Alina, tu știi bine că te susțin, în numele prieteniei care ne leagă, cum la fel de bine știi că nu sunt de acord cu soluția pe care ai adoptat-o, însă este viața ta, copilul tău... iar eu îți respect decizia. Te rog doar, încă o dată, să te mai gândești. Poate acesta este un semn că ar fi cazul să începi să schimbi câte ceva...

-        Nu sunt încă pregătită să mă gândesc la asta. Am planificat ieșirea cu succes în lumea reală a Poveștii cel mai devreme peste vreo doi – trei ani.

-        Bine draga mea, cum zici tu. Te îmbrățișez! Sărut-o pe Îngeraș din partea mea și spune-i că abia aștept să ne vedem, să-i sărbătorim cum se cuvine ziua de naștere.

-        Te îmbrățișez și eu, draga mea. Și noi așteptăm cu nerăbdare marele eveniment. Pe curând!

-        Pe curând!

Alina închise telefonul și rămase pe gânduri pentru câteva minute, apoi se scutură ca și cum s-ar fi dezmeticit din somn și își spuse că nu are rost să se abată de la planurile ei la primul obstacol.

În acest timp, Valentin și Mircea ieșiseră la plimbare, cu prietenul lor patruped, să exploreze zona și să găsească cele mai bune locuri de pictat și de joacă. Bineînțeles că au respectat recomandările Mariei, nu aveau nici un motiv să nu o facă, așa că au ales zona de plajă care se întindea de la pensiune în direcția opusă proprietății Alinei. Valentin a fost mulțumit de ceea ce a văzut, în schimb Mircea nu era prea încântat de lipsa copiilor cu care s-ar fi putut juca sau împrieteni. Da, acceptase această vacanță alături de tatăl său, prima după  patru ani, pentru că îi simțise mult lipsa în acești ani petrecuți în Elveția alături de mama sa și tatăl vitreg. Fusese o experiență interesantă, dar era fericit că se întorseseră acasă și că tatăl său avusese această inițiativă. În plus lui îi plăcea mai mult marea decât muntele.

Între timp lucrurile au reintrat în normal pentru Alina și fiica ei.

Valentin pleca dimineața devreme să prindă răsăritul pe plajă. Mai târziu i se alăturau Mircea cu câinele. Pictura avansa, timpul petrecut împreună cu fiul său era deosebit de prețios, de asemenea, dar în momentele când avea timp să-și amintească, Valentin se simțea nemulțumit de lipsa unei partenere de viață. Și iată că un asemenea moment de nostalgie i-a provocat într-o zi un nou blocaj artistic. Era în a zecea zi de la sosirea lor la pensiunea Mariei. Ca să-și limpezească mintea, după ce și-a încântat privirea cu un nou rărărit, Valentin a făcut o baie prelungită în mare, apoi a plecat să colinde la întâmplare pe plajă, însă fără să-și dea seama a luat-o în direcția ”interzisă” și s-a trezit deodată lângă gardul înalt de scândură ce împrejmuia curtea Alinei. Și-a amintit de incidentul din ziua sosirii lor și s-a apropiat. Tentația era mare, dar integritatea care îl caracterizase toată viața nu l-a lăsat să comită indiscreția care-i trecuse prin minte. Era pe punctul de a face cale întoarsă când văzu deschizîndu-se o poartă pe partea dinspre mare, pe care nici nu o observase că există. Se întrebă care era semnificația acestei uși atât de bine mascată, dar nu avu timp să zăbovească asupra acestui gând, pentru că în clipa următoare privirile și gândurile îi fură acaparate de o minunată apariție: o femeie desculță, cu părul roșu, de culoarea cerului la orizont în acel moment, care era ținut spre spate cu o eșarfă albă de mătase în timp ce buclele bogate îi băteau umerii. Se îndrepta spre apă, cu rochia lungă de bumbac turcoise unduindu-se în jurul picioarelor. Valentin rămase pironit locului. În minte i se contura deja un tablou cu femeia care ajunsese la malul mării și își ridicase rochia până deasupra genunchilor pășind agale prin spuma valurilor. Probabil că asta durase doar vreo câteva minute, dar Valentin se simțea amorțit de atâta nemișcare și totuși nu ar fi vrut ca scena să nu se încheie. Femeia se aplecă, luă apă în palme, își răcori fruntea și ceafa și în acel moment eșarfa îi alunecă din păr. Se pregătea să și-o prindă din nou, întorcâdu-se să intre în curte, însă dădu cu ochii de Valentin, iar mâinile îi căzură pe lângă corp scăpând eșarfa, fără măcar să-și dea seama de asta. Tresări vizibil, apoi se încruntă și după o scurtă ezitare intră în curte fără să zică vreo vorbă. Lui Valentin îi mai trebuiră câteva zeci de secunde să se poată desprinde din vraja momentului. Se apropie, luă cu grijă de pe nisip țesătura fină de mătase și o adulmecă îndelung cu ochii închiși, apoi o puse în buzunarul de la spate al pantalonilor și plecă spre pensiune decis să afle secretul minunatei apariții care i se imprimase, nu doar pe retină ca temă a unui tablou, ci și în suflet.

Maria fusese pusă deja în temă de Alina, în legătură cu întâlnirea neprevăzută și chiar se distrase puțin pe seama prietenei sale, care fusese mai mult stânjenită de aspectul deosebit de atractiv al musafirului nepoftit decât de vizita în sine. Astfel că atunci când Valentin își începu investigația, ea avea răspunsurile pregătite. Îi spuse lui Valentin că era o scriitoare excentrică preocupată foarte mult de respectarea intimității, ceea ce era perfect adevărat, dar bineînțeles că nu pomeni nimic de mica Poveste. 

Pe Valentin îl intrigă situația și văzând că nu mai poate scoate nimic altceva de la Maria, își propuse să-și extindă investigația pe cont propriu. Din acea zi își făcu drum pe acolo în fiecare dimineață, cu eșarfa de mătase legată la încheietura mâinii drepte. În primele două zile apariția se lăsă în zadar așteptată, dar în a treia dimineață, ea apăru din nou, de data sta într-o rochie albă. Valentin fusese precaut și alesese un loc mai îndepărtat, unde nu putea fi văzut, însă se dotase cu un binoclu. Era încântat că o văzuse din nou și rotițele mințiii începuseră să se învârtă gândindu-se cum ar putea să o cunoască. În acel moment ea se întoarse și privi în direcția lui. Nu-l vedea, evident, dar el scăpă binoclul din mână sub privirea aceea aurie pătrunzătoare. Da, ochii ei căprui cu irizații strălucitoare păreau cu adevărat de aur.

A doua zi, Valentin își luă inima-n dinți și așteptă lipit de gard, lângă poartă, iar când femeia ieși din curte păși în fața ei.

Alina, total surprinsă, făcu un pas înapoi fiind pe punctul să-și piardă echilibrul, dar Valentin o susținu și nu-i dădu drumul nici după ce ea părea că-și recăpătase stăpânirea de sine și privirea i se schimbă din speriată în poruncitoare.

-                  Cine sunteți și ce căutați pe proprietatea mea? întrebă Alina cu un ton cât se putea de autroritar, deși ea știa exact depre cine era vorba.

-                  Sunt pictor și locuiesc la pensiunea Mariei, dar cred că deja știți asta, pentru că într-o comunitate atât de restrânsă nu pot exista secrete, mai ales între localnici... Zicînd aceastea Valentin urmări cum se întuneca privirea Alinei, dar nu-și pierdu cumpătul și continuă:

-                   Am ajuns zilele trecute din întâmplare aici și după ce v-am văzut prima dată mi-am spus că trebuie neapărat să vă cunosc. Ați vrea să-mi pozați pentru un tablou?

Era ulimul lucru pe care Alina s-ar fi așteptat să-l audă în acel moment și asta                    o lăsă fără replică. Valentin profită de confuzia ei și îi dădu drumul zîmbind, apoi spuse, în timp ce se îndepărta deja:

-                  Gândiți-vă la propunerea mea. O să revin zilele viitoare pentru răspuns. Îi trimise o bezea din vârful buzelor și se îndepărtă în grabă.

Alinei îi trebuiră câteva minute să-și revină din surpriza de a vedea pe mâna lui eșarfa pe care nu-și amintea cum a pierdut-o, apoi se grăbi să intre în curte. 

În zilele următoare Alina renunță la plăcerea de a-și limpezi gândurile pe malul mării în zori de zi și alese să-și facă aceste plimbări seara, sperând că musafirul nepoftit va renunța, însă nu a intuit inventivitatea lui Valentin. Acesta s-a gândit ce ar face el în locul ei și după două zile în care nu a văzut-o dimineața, a început să vină la pândă și seara. În prima zi s-a mulțumit doar să o privească de departe, însă în seara următoare i-a ținut din nou calea.

Când Alina ieșea relaxată pe poartă se trezi din nou față-n față cu musafirul nepoftit, care reveni cu întrebarea:

-  Bună seara, frumoasă doamnă, v-ați gândit la propunerea mea? Adevărul este că deja am schițat tabloul, din memorie, nici nu a fost greu datorită impresiei puternice pe care mi-ați făcut-o, însă mi-ar face o deodebită plăcere să-l finalizez avându-vă în față și poate ați vrea să vă spuneți părerea. În plus, nu mi-am permis să vă pictez fără a avea acordul decât din spate și mi-ar plăcea să văd dacă sunt în stare să redau frumusețea acestor ochi. Valentin își încheie pledoaria cu ochii lui albaștri fixați asupra privirii îngrijorate a Alinei.

După câteva momente de ezitare, ea reuși să spună cu voce tremurată:

-                  Nu sunt interesată de o asemenea colaborare. Să nu credeți că mă puteți înmuia cu câteva complimente bine plasate. Nu mai sunt o puștoaică neștiutoare... nici măcar o tânără credulă. Vă rog, să vă vedeți de treburi și de viață și să mă lăsați și pe mine să fac la fel. Înțeleg că urmează să plecați în vreo două-trei zile, așa că ar fi bine să vă folosiți mai bine timpul pe care îl mai aveți de petrecut în aceste locuri.

-                  Sunteți bine informată, pentru că, îmi închipui, sunteți prietenă cu Maria, spuse calm Valentin, însă vă dezamăgesc: mâine îmi voi prelungi șederea aici și cred că fiul meu se va bucura foarte mult.

-                  Poate ar fi bine să vă concentrați asupra lui și să căutați un loc în care să aibă persoane de aceeași vârstă, spuse Alina și se întoarse să intre în curte, dar Valentin o prise de încheietura mâinii și o întoarse brusc spre el, apoi îi cuprinse talia și o trase mai aproape. Inima Alinei începu să bată cu putere. Îi era teamă că el o va simți sau o va auzi. Mâinile începuseră să-i tremure și să transpire și nici prin cap nu-i trecea să-i întâlnească privirea, dar Valentin avea alte planuri. Îi eliberă o încheietură și îi puse degetul sub bărbie ridicând-o exact cât să facă privirile să li se întâlnească. Alina închise strâns ochii. În secunda următoare își imagină cu groază că el o va săruta, dar... simți cu surprindere cum el îi lipi fața de pieptul său puternic, astfel că putu să audă că inima lui bătea la fel ca a ei, apoi începu să-i mângâie blând părul și să-i șoptească:

-                  Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet… doar tu, frumoasa mea!

Rămaseră așa preț de cîteva secunde, apoi luându-l prin surprindere, Alina se desprinse brusc din îmbrățișare și intră în curte aruncându-i o privire pe jumătate tristă pe jumătate supărată. Valentin rămase pironit locului o vreme, apoi se îndreptă spre apă, își lăsă hainele pe mal și se aruncă în valuri să-și limpezească mintea.

În spatele porții, Alina se opri să-și tragă sufletul și, cu mâna pe inimă, căută să se liniștească rezemată de poartă, apoi se întoarse și privi printre scânduri,  exact în momentul în care trupul lui Valentin se cufunda în valuri.

Ce era de făcut? Alina se plimba în lung și-n latul biroului și nu găsea o soluție. A doua zi urma să primească tot ce era necesar pentru petrecerea Poveștii, iar în ziua următoare Maria urma să vină să petreacă împreună, ca de obicei, iar ea nu se putea gândi decât la Valentin. După o vreme de frământări inutile se așeză la masa de scris gândindu-se că punând toată această întâmplare bizară într-o poveste cu un final ales de ea, o va ajuta să-și clarifice gândurile și să scape de preocupări. Continuă să scrie până în zori, apoi ațipi cu capul pe mâini. O trezi sunetul telefonului. Era Maria:

-                  Bună dimineața, draga mea! Ce mai faci? Te-am sunat să-mi spui dacă mai este ceva cu care pot să te ajut pentru mica noastră petrecere de mâine.

-                  Bună, răspunse Alina încercând să-și mascheze vocea adormită. Cred că nu este nimic. Scuză-mă, draga mea, dar am fost inspirată și am scris până târziu, așa că tocmai m-am trezit, însă îmi amintesc bine că aseară am bifat tot ce era pe listă noastră pentru ziua de mâine.

-                  Mă bucur să aud că te-a vizitat inspirația și ai avut spor la scris. Abia aștept să-mi citești noutățile. Spor în continuare și pe mâine, draga mea!

-                  Te îmbrățișez cu drag, minunata mea prietenă! Ce m-aș face eu fără tine? spuse Alina simțind o profundă recunoștință pentru existența Mariei în viața ei, mai ales în această perioadă.

-                  M-ai inventa! răspunse râzând din toată inima Maria. Te sărut și acum plec la treburi că încep să mi se trezească musafirii.

Primul care apăru în holul de la intrare fu Valentin, venind ca în fiecare dimineață de la plimbarea făcută de unul singur în zori. Dar astăzi părea îngândurat și preocupat, nu vesel și senin ca în celelalte zile, așa că Maria se decise să afle cauza:

-                  Bună dimineața, Valentin, este ceva care te supără sau te preocupă? Te pot ajuta în vre un fel?

-                  Probabil că m-ai putea ajuta, dragă Maria, însă nu știu dacă o să vrei.

Maria îi aruncă o privire nedumerită, așteptând lămuriri.

După ce își frecă fruntea cu degetele pentru câteva momente, Valentin îndrăzni să întrebe:

-                  Aș vrea mai multe detalii despre locuitoarea acelei case izolate din partea de plajă care ne-ai spus că nu este accesibilă turiștilor?

-                  Păi, parcă mi-ai promis că îmi respecți dorința de a nu încălca acea proprietate!? Spuse Maria cu dojană în glas, sfredelindu-l pe Valentin cu privirea.

-                  Da, am înțeles și am respectat dorința ta până acum câteva zile. Prima data am ajuns acolo din neatenție, apoi atras de frumusețea celei pe care am zărit-o la malul apei, nu am putut să nu revin. Dar pare că nu vrea să aibă de a face cu mine și nu mi-o pot scoate din minte…

-                  Așa cum ți-am spus deja este scriitoare. Poate ai auzit de ea, desi scrie mai ales cărți pentru copii. Se numește Alina Teodorescu și cel maim ult îi place singurătatea, așa că nu simte nevoia să socializeze prea mult.

-                  Da, știu că Mircea are o carte a ei, care i-a plăcut mult. Însă eu am impresia că este mai mult decât plăcerea singurătății… Privirea și comportamentul ei mă fac să cred că situația este mult mai complicată.

-                  Orice altceva ar fi, chiar dacă știu sau nu, nu este secretul meu, deci nu sunt în măsură să divulg ceva, spuse Maria, încercând să închidă subiectul. Și ți-aș fi recunoscătoare dacă ai reveni la respectarea dorinței noastre de a nu mai vizita acea zonă.

-                  Nu promit că o să pot sta departe, însă vreau să-mi prelungesc șederea cu încă 10 zile, spuse Valentin.

-                  Dă-mi te rog un mic răgaz să verific rezervările din perioada următoare și îți comunic rezultatul. Mi-ar face plăcere să mai rămâneți, dar lui Mircea nu-i este dor de lume, de prieteni, de mama lui?

-                  Nu i-am spus încă, dar cred că o să accepte, pentru că nu am mai petrecut timp împreună de foarte multă vreme. A fost plecat din țară cu mama lui. Până verifici disponibilitatea eu merg să-l trezesc, spuse Valentin îndreptându-se deja spre scară.

Maria rămase pe gânduri: să o întrebe pe Alina? Știa deja ce răspuns ar primi. Să refuze prelungirea pur și simplu? Dar oare această întâmplare nu era un semn că venise timpul ca Alina să-și schimbe hotărârea? Ar da ea dovadă că este o bună prietenă dacă s-ar pune în calea destinului și ar îndepărta această oportunitate? Maria ridică ochii spre cer și se rugă pentru îndrumare, apoi simți că cel mai correct ar fi să nu se amestece în aranjamentele Universului, așa că  decise să-i ofere lui Valentin cazare pe încă 10 zile, având camera disponibilă și notând rezervarea în registru își spuse: ”cu Dumnezeu înainte!”.

Se dovedi că lui Mircea îi plăcuse ideea de a mai rămâne alături de tatăl său, fără ca nimeni să-i deranjeze din programul lor de joacă, plimbare, discuții și planuri de viitor.

A doua zi după prânz, Maria le comunicase musafirilor că va lipsi câteva ore, dar putea fi contactată la telefon dacă apărea vreo urgență pe care nu o puteau rezolva angajații ei. Valentin nu suspectă nimic, însă ieșind ceva mai târziu la plimbare cu Mircea și câinele auziră un sunet ca de artificii, care venea dinspre casa Alinei. Și da, când priviră în acea direcție văzură câteva dâre colorate pe cer, de la artificiile care tocmai se stingeau. Valentin rămase nedumerit:

-                  Ce fel de izolare este asta cu petrecere și artificii? își spuse el și se decise să vadă despre ce era vorba. Nu-l mâna curiozitatea ci interesul pentru Alina și dorința de a vorbi cu ea, de a avea ocazia să o cunoască mai bine. Mircea era bucuros să meargă la acea curte în care tatăl lui nu-l lăsase să tragă cu ochiul. Spera că acum va afla cine stătea acolo și de ce aveau un gard atât de înalt. 

În joacă și alergare cu mingea și câinele, ajunseră pe bucata de plajă pe care se opriseră în prima zi. Din curtea Alinei se auzea muzică și se puteau distinge câteva voci feminine.

Una părea să fie a Mariei, își spuse Valentin, iar una părea de copil. Asta îl miră cel mai tare. Deși aflase că scrie cărți pentru copii, presupusese că Alina nu are copii. La auzul vocilor cîinele fugi spre gard și începu să latre bucuros în semn de chemare la joacă, iar Mircea i se alătură. De data asta băiatul îndrăzni să privească printre ulucile gardului și văzu, în grădina plină de flori, o masa încărcată cu mâncare și dulciuri, iar în jurul ei Maria, o altă femeie cam de aceeași vârstă și o fetiță cam de o seamă cu el, vorbeau și râdeau împreună. Valentin se apropie și îl trase ușor pe Mircea înapoi dojenindu-l cu un semn făcut cu degetul arătător, mai mult în glumă, apoi depărtându-se un pic de gard, scoase telefonul și o sună pe Maria. Se auzi telefonul sunând și Maria ridicându-se de la masa, împingând scaunul și intrând în casă să răspundă:

-                  Da, Valentin, s-a întâmplat ceva?

-                  Nu mare lucru. Scuză-mă că te-am deranjat de la petrecere. Voiam doar să te rog să-i urezi din partea mea sărbătoritei ”La mulți ani!” și mult success în continuare, în carieară.

-                  Nu știu cum ai aflat de petrecere. Mulțumesc pentru intenție, dar nu este ziua Alinei ci a fiicei sale. Dacă nu mai ai altceva să-mi spui, ne vedem mai târziu la pensiune. Pe curând!

-                  Da, desigur, pe curând, răspunse Valentin, mulțumit că aflase ce dorise. 

Maria rămase o clipă descumpănită neștiind ce să-i spună Alinei ca să nu strice petrecerea. Decise să nu spună nimic, cel puțin deocamdată, iar Valentin îl convinse pe Mircea să meargă în cealaltă parte de plajă, la locul lor obișnuit de înot și joacă. 

Dar dacă Maria își imagina că a scăpat ușor de întrebările unui curios inventiv cum era Valentin, se înșela amarnic. Nici nu intră bine pe ușa din față a pensiunii, că dădu cu ochii de el sorbindu-și liniștit cafeaua de după-amiază, la măsuța unde își făcuseră obicei să poarte discuții despre viață și artă, în timp ce Mircea dormea sau citea în cameră timp de o oră sau două.

-                  Te-ai distrat bine la petrecere? întrebă Valentin țintuind-o cu o privire sfredelitoare.

-                  Da, desigur, așa ca între prietene bune, răspunse Maria încercând să găsescă un motiv de a devia discuția spre alt subiect… însă nu-i venea nimic în minte.

-                  Îmi imaginez că au fost invitați și copii, dacă sărbătorita era fiica Alinei.

-                  Nu, nu au fost. În toți acești ani de când ele locuiesc aici, eu sunt singurul lor musafir, Alina mai iese uneori, dar fiica ei nu a făcut-o încă. Maria spuse toate acestea în încercarea de a dezvălui o jumătate de adevăr, care ar fi putut eventual pune stop întrebărilor indiscrete ulterioare.

Se dovedi însă o încercare hazardată, pentru că Valentin devein mai atent și mai curios:

-                  Cum așa? spuse el, foarte surprins. Fetița are probleme de sănătate fizică sau de altă natură?

Maria se agăță de acest colac de salvare, pe care Valentin i-l oferise fără să-și dea seama și îi confirmă suspiciunile, fără să-i ofere detalii, rugându-se în gând pentru iertarea minciunii, pe care o spusese cu cele mai bune intenții.

De data asta scăpase, dar oare pentru cât timp? Trebuia să o convingă pe Alina să-și revizuiască planurile de viitor. Chiar dacă scăpau de Valentin, care era o adevărată bombă cu ceas pentru următoarele 10 zile, oricând situația se putea repeta. Riscul creștea cu fiecare zi, iar Povestea devenea prea mare pentru a mai putea fi ținută cu ușurință într-o lume de basm, ca să nu zicem de minciună…

Următoarele trei zile trecură în liniște, însă era genul acela de liniște care prevestea furtuna, pentru că fiecare dintre protagoniștii poveștii: Valentin, Maria și Alina își munceau mintea cu tot felul de supoziții referitoare la ce au de gând ceilalți.

În acea seară, Valentin plecă să dea târcoale proprietății Alinei, în speranța de a o revedea, deși cerul era înnorat și erau anunțate averse de ploaie. El era hotărât însă să aștepte oricât ar fi fost nevoie, dar mai ales să nu plece până ce ea nu acceptă să-i vorbească. Se instală la locul de observație din apropierea porții și se lăsă pradă imaginației, pictând în gând un tablou mai bun decât cel pe care deja îl începuse în zilele din urmă, din memorie. Nu trecu prea mult și începu ploaia. Ezită gândindu-se dacă mai are sau nu rost să stea, dar exact când se pregătea să se îndepărteze, norocul îi surâse și poarta se deschise, iar Alina păși încet spre apă. Purta o rochie albastră ca cerneala. Desfăcu brațele larg, își lăsă capul pe spate și se lăsă mângâiată și purificată de picăturile mari de ploaie. Valentin se strecură tiptil în urma ei, nisipul fiindu-i aliat și acoperind sunetul pașilor. Când mai avea un pas până la spuma valurilor care se spărgeau la mal, o prinse de mijloc și o trase spree l, lipindu-și fața udă de a ei. Alina era surprinsă, dar nu speriată, pentru că își imagina că nu putea fi altcineva.

-                  De data asta nu renunț la fel de ușor ca data trecută, îi șopti Valentin la ureche. O vreme stătură așa împreună în ploaie. Apoi fără nici un avertisment, Valentin o luă în brațe și se aruncă împreună cu ea în valuri. Înotară un pic, dar hainele ude le îngreunau mișcările, așa că se înțeleseseră din priviri și se întoarseră la mal.

Valentin o lipi din nou de corpul său, apoi îi puse degetul sub bbărbie făcând privirile să li se întâlnească. Simțea o dorință nestăpânită de a se pierde în profunzimea ochilor ei. Alina clipi surprinsă, pentru că nu se așteptase să întâlnească atâta blândețe și pace în acei ochi albaștri strălucind în lumina lunii. Își imaginase o privire arogantă sau curioasă… sau orice altceva. Își plecă privirea, își adună tot curajul și spuse:

-                  Nu doresc să-ți pozez pentru un tablou și mi-aș dori să nu mai apari așa pe neașteptate și să-mi strici tabieturile.

-                  Atunci să stabilim când vrei să vin, ca să nu mai fie o surpriză, răspunse pe un ton glumeț Valentin.

Alina încercă să riposteze, dar el îi acoperi ușor buzele cu degetul arătător șoptind:

-                  Știu că nu primești musafiri și aș vrea să aflu de ce, ca să te pot convinge să faci o excepție pentru mine. Te rog, gândește-te bine înainte de a-mi răspunde. Dă o șansă destinului care ne-a pus unul în calea celuilalt cu așa o mica probabilitate de a ne întâlni în mod obișnuit.

-                  Nu am la ce să mă gândesc. Pentru mine lucrurile sunt de multă vreme foarte clare. Trăiesc aici în izolare cu fiica mea, pentru binele ei și nu este nimic altceva de spus sau de făcut.

-                  Nu am de unde să știu dacă a fost sau nu cea mai bună alegere pentru fiica ta sau pentru voi amândouă și oricum nu sunt eu în măsură să judec asta, dar cine spune că nu ai dreptul să reevaluezi situația și să-ți schimbi hotărârea?

-                  Maria spune că ar trebui să o fac, însă eu cred că nu este timpul, cel puțin nu încă.

-                  Deci te gândești să pui capăt la un moment dat acestei situații? Ce ar trebui să se întâmple ca să iei această hotărâre mai devreme, de exemplu acum?

-                  Nimic nu m-ar putea influența. Planurile sunt făcute. Lucrurile sunt bine așa cum sunt și … vocea Alinei se frânse brusc și ochii i se măriră de groază.

Valentin se întoarse fără să-i dea drumul și văzu cum din curte ieșea fugind o fetiță, cam de vârsta lui Mircea. Se freca la ochi și striga speriată:

-                  Mami, mami, am avut un coșmar! Zicând asta ajunse lângă ei și se aruncă în brațele Alinei. Ea se aplecă și începu să-i șoptească blând cuvinte liniștitoare. Pentru că Valentin făcuse un pas înapoi, Alina încercă să se îndrepte spre curte cu fiica ei ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar se pare că răcoarea nopții o trezise de tot pe mica Poveste, așa că ea se întoarse spre Valentin și întrebă:

-                  Tu cine ești? Dacă stăteai așa aproape de mami înseamnă că ești prietenul ei, la fel ca Maria, dar eu de ce nu te-am mai întâlnit până acum?

-                  Ne-am împrietenit de curând și mami nu a avut timp să ne prezinte, dar…

-                  Cunosc vocea asta, spuse Povestea punând un deget pe obraz și adoptând o mină gânditoare. Dacă nu ar fi fost un moment atât de delicat, Alina ar fi vrut să o acopere de sărutări, atât de dulce era. Schimbă rapid o privire nedumerită cu Valentin, la fel de derutat și el.

-                  Da, continuă Povestea, îmi amintesc: a fost acum câteva săptămâni când am văzut băiatul cu câinele prin gard. Tu ai fost cel care i-ai luat de acolo. Ești tatăl lui Mircea, te-am auzit când l-ai dojenit că vroia să privească printre ulucile gardului. Nu făcea nimic rău. Și eu o fac și mami nu mă ceartă. De ce nu veniți la noi în vizită mâine? Îmi pare rău că nu am știut că locuiți aproape ca să vă invit la ziua mea. A fost acum trei zile. Am împlinit 11 ani. Dar nu-i nimic, putem să mai sărbătorim și mâine, nu-i așa mami?

Valentin și Alina rămăseseră efectiv cu gurile căscate, deși din motive total diferite.

Alina își reveni prima și spuse grăbită:

-        Draga mea, noul meu prieten afost în vacanță la pensiunea Mariei și va pleca mâine acasă împreună cu fiul său. Tocmai venise să-și ia la revedere.

-        Dar mami, nu se poate, te rog! Pe tine cum te cheamă? Întrebă cu dezinvoltură Povestea uitându-se la Valentin peste umărul mamei sale.

-        Scuză-mă, draga mea, că nu am făcut cunoștință cum se cuvine. Mă numesc Valentin Viziru, sunt pictor, iar Mircea este cu un an și un pic mai mare decât tine, draga mea. Și zicând acestea îi întinse mâna Poveștii.

Ea îi luă mâna zâmbind și o scutură cu putere. Apoi spuse cu seriozitate:

-        Eu mă numesc Poveste, dar mami îmi spune Îngeraș. Îmi pare tare bine să te cunosc Valentin. O să-mi arăți tablourile tale? Ai vrea să mă înveți și pe mine să pictez? Nu-i așa că ai putea să mai stai câteva zile și să ne vizitezi împreună cu Mircea și cățelul vostru?

Valentin schimbă o privire rapidă cu Alina, apoi răspunse precaut:

-        Aș putea să mă gândesc la propunerea ta și să-i dau un răspuns mamei tale mâine dimineață. Ce zici, e bine așa, Îngeraș?

-        Da, e bine și așa zise Povestea un pic îmbufnată. Apoi se întoarse și o luă pe Alina de mână zicînd: Mami, hai la culcare ca să se facă repede dimineață și să aflăm răspunsul lui Valentin. Înainte de a păși în curte se întoarse și îi făcu cu mâna lui Valentin, urându-i noapte bună.

Valentin rămase pironit locului, sucind în minte pe toate părțile opțiunile care se iviseră din această situație. Fusese impresionat de dezinvoltura cu care interacționase fetița cu el. Trăise în totală izolare și nu se temea de loc de necunoscuți... Cum era posibil? Oare chiar funcționa o asemenea metodă de educație? Se afla tot acolo și aproape o jumătate de oră mai târziu. Ploaia se oprise, iar aerul cald de vară îi zvântase hainele. Simți telefonul vibrând în buzunarul etanș care îl protejase de ploaie și de baia neașteptată în mare. Era un număr necunoscut, însă la ora asta singura care putea suna era Alina, așa că răspunse:

-        Da, bună seara!

-        Sperăm să fie bună până la urmă, spuse Alina, iar în vocea ei se putea distinge clar îngrijorarea. Aș vrea să vorbim despre cererea Îngerașului de a veni în vizită. Ea tocmai a adormit la loc.

-        Sunt încă la poartă, poți ieși să vorbim.

-        Bine, așteaptă-mă, spuse Alina după o scurtă ezitare.

Câteva momente mai târziu poarta se dechise, dar Alina nu ieși să i se alăture pe plajă, ci îi făcu semn să o urmeze în curte. Îl invită să ia loc la masa de lemn din grădină, apoi intră în casă. Reapăru câteva minute mai târziu cu două căni de cafea și luă loc pe scaunul din fața lui Valentin întinzându-i una dintre căni:

-        Am presupus că îți place cafeaua simplă, dar dacă nu e așa pot merge să-ți aduc zahăr, lapte sau frișcă...

-        Ai intuitit bine. În plus simt o aromă de irish cream, preferata mea. Cum te-ai gândit?

-        La asta nu m-am gândit, doar că este și preferata mea.

-        Cum vrei deci să soluționăm cererea fiicei tale? Întrebă Valentin sfredelind-o cu privirea?

-        Aș prefera să nu veniți și chiar să plecați, dar pentru asta cred că ar trebui să-ți dau un motiv serios, nu-i așa?

-        Mai încape vorbă? Și cred că oricum cel mai potrivit ar fi să-mi povestești cât mai clar cum stă treaba și să-mi permiți să te conving că asta nu mi se pare cea mai bună soluție. Nu poți fugi de realitate la infinit, indiferent cât de serioase ar fi motivele pentru care o faci.

Alina se cufundă o vreme în tăcere, dorind să evalueze situația mai bine și să hotărască exact care este partea de adevăr care poate fi dezvăluită în acest moment. Valentin decise să-i respecte tăcerea, simțind că nerăbdarea sau indiscreția l-ar face să piardă puțina încredere pe care o câștigase.

Într-un târziu, după ce ambii își sorbiseră în liniște cafelele privind în gol, fiecare preocupat de propriile gânduri, Alina începu să vorbească cu o voce joasă și calmă:

-        Acum mai bine de cinsprezece ani, eram o proaspătă absolventă a Universității de Litere, angajată de o revistă de succes din acea vreme, datorită unor articole despre feminitate și feminism. Așa l-am cunoscut pe unul dintre fotografii revistei. M-a cucerit imediat cu sinceritatea, veselia și cavalerismul lui. Pentru mine a fost dragoste la prima vedere. Am avut impresia că așa a fost și pentru el. Deși avea faimă de cuceritor, nu mi-a dat nici o clipă motive de nesiguranță sau îndoială... la început. După vreo doi ani de relație. Locuiam împreună, ne cunoșteam familiile, făceam planuri pe termen lung, absolut totul normal și frumos, până într-o zi când lucrurile au început să se schimbe. La început am crezut că mi se pare, apoi am încetat să refuz să văd realitatea și am înțeles că mă înșela. L-am confruntat și după ce a încercat să ascundă a susținut că de fapt era ceva trecător, care nu conta, dar nu a rezistat tentației. Ne-am despărțit, deși el insista că și-a învățat lecția și nu va mai repeta greșeala. Nu am crezut. Nu am mai vrut să-l văd și m-am lăsat o vreme copleșită de durere. Credeam că m-am îmbolnăvit, dar când am fost la control am aflat vestea: eram însărcinată în luna a treia. Nu i-am spus niciodată, m-am mutat din oraș, iar după ce s-a născut Povestea am decis să locuiesc aici și să o cresc așa până pe la vreo 14 ani, când va fi pregătită să înfrunte lumea exterioară fără să se lase vreodată doborâtă de ceva.

Valentin continua să deseneze contururi nedefinite cu degetul pe suprafața mesei, cum făcuse de la începutul povestirii. Când își ridică privirea spre ea, Alina rămase surprinsă observând lacrimile ce-i umpleau ochii. Își drese ușor vocea, apoi vorbi calm, dar ferm:

-        Durerea pe care ți-a provocat-o trădarea pot să o înțeleg, la fel ca despărțirea sau îndepărtarea de sursa suferinței, cel puțin pentru o vreme, dar ce vină are Îngerașul? De ce să crească fără tată, bunici, verișori, prieteni, colegi, vecini? De ce să nu se bucure de toate frumusețile lumii și ale copilăriei? Nu ai de unde să știi dacă el ar fi fost un tată bun pentru că nu i-ai dat posibilitatea să arate asta. Și chiar nu-mi imaginez de unde ai scos ideea asta de izolare, care mi se pare total nepractică pentru fiica ta. După ce am aflat cine ești și am citit două dintre cărțile pe care le-ai scris am ajuns la concluzia că ești deosebit de inteligentă și creativă și… iartă-mă că îndrăznesc…. dar asta a fost tot ce ai reușit să inventezi în situația asta?

-        Nu te pot acuza că mă judeci. Maria, familia mea, prietenii de la editură, toți mă susțin pentru că îmi respectă decizia, dar nimeni nu este de acord cu ea. Nu a fost o alegere ușoară, nici ca responsabilitate nici ca realizare practică, însă nu eram dispusă să-mi las fiica să sufere. Am conceput pentru ea un program de educație care o va face puternică și independentă, obișnuită să se bazeze pe forțele proprii și să nu ia lucrurile prea personal.

-        Nu pot să spun că nu ai reușit în mare parte. Pe mine m-a uimit dezinvoltura cu care a interacționat cu mine. Dar ce vei face dacă ceva nu funcționează cum te-ai așteptat? Nu te-ai gândit că atâta protecție de fapt ar putea să o lase neajutorată în fața unor situații neprevăzute? Uite, de exemplu întâlnirea noastră ar putea să-ți strice planurile. Dacă plecăm cum îi vei explica refuzul meu? Dacă rămânem cum poți controla reacțiile ei la ce va afla de la Mircea despre cum funcționează lumea exterioară, care pentru ea practic nu există?

-        Nu știu deocamdată, răspuse Alina cu ochii în pământ. Am prevăzut o revenire treptată și controlată în lumea exterioară și nu acum era momentul. De aceea am vrut să vorbim, acum că ești implicat. Pe de o parte îmi pare rău că nu te-am îndepărtat la timp, pe de altă parte îmi pare bine că te-am cunoscut, desi… nu cred că ar exista un viitor al acestei posibile relații.

-        Dacă ai fost atât de htotărâtă până acum, ce te-a făcut să cedezi încercărilor mele de apropiere? Sau chiar mă placi la fel de mult și tu? spuse Valentin pe un ton glumeț pentru a destined atmosfera.

-        Nu am de ales, trebuie să recunosc: da, te plac mult; nu recunoscusem asta nici măcar în sinea mea încă, dar e clar că nu mai pot amâna această conștientizare. Este motivul pentru care ți-am permis să te apropii atât de mult. Pentru mine singurătatea, lipsa unui partener de viață, a fost mereu călcâiul lui Ahile și m-am temut mereu că asta ar putea fi o piedică în calea planurilor mele, de aceea am organizat totul cu mare grijă, să fiu ferită de intruziuni sau tentații. Cee ace se pare că nu am luat în calcul este că Universul pare a avea alte planuri pentru mine…

-        Și așa mi te-a scos în cale, sub o formă la care nu aș fi putut renunța cu ușurință, spuse zîmbind Valentin în timp ce acoperise protector mâna Alinei și o mângâia ușor.

-        Bun, bun, am vorbit, ne-am făcut confidențe… maim ult eu, dar nu avem timp pentru partea ta de poveste acum, dar ce facem cu invitația? întrebă Alina, cu vocea încă plină de îngrijorare.

-        Eu zic să-ți iei inima-n dinți și să încerci o schimbare de planuri. În definitive acesta ar putea fi un drive-test al programului tău de educație…Ce zici? Ești dispusă să încerci?

-        Este prea din scurt să pregătesc o schimbare de planuri. Nu m-am gândit vreodată că ar putea apărea o asemenea situație neprevăzută. Am crezut că am evaluat suficient de bine toate eventualitățile posibile… Mi-e foarte teamă că pierd tot ce am construit cu atâta grijă.

-        Ți-e teamă că Îngerașul nu va face față sau că pierzând controlul situației nu o mai poți proteja? Adică poate ar fi cazul să te lămurești pentru cine îți este mai teamă, pentru ea sau pentru tine? Oare nu ar fi bine să o lași să aleagă ce e mai bine pentru ea după ce înțelege care sunt opțiunile? Mie mi s-a părut că este pregătită să înfrunte și să accepte mult mai mult decât m-aș fi așteptat știind că a trait în izolare până acum.

-        Și eu am fost mirată de felul cum a reacționat la vederea ta. Când i-a văzut pe Mircea și pe câinele vostru prin gard și te-a auzit strigându-I și-a imaginat că sunteți personaje din poveștile pe care le vede sau le ascultă pe tabletă. Nici nu știu cum de a trecut de la ideea asta la a te trata ca pe o persoană reală, așa cum o vede pe Maria. Cred că în tot acest timp a întors pe toate fețele întâmplarea în căpușorul ei, dar oare de ce nu mi-a spus nimic despre asta? De obicei noi vorbim despre orice, iar acesta era oricum un eveniment deosebit… spuse Alina ducând instinctive degetul la obraz și luând o mina gânditioare exact ca Povestea mai devreme.

La vederea acestei imagini inima lui Valentin făcu un salt și respirația parcă i se opri pentru câteva momente, de emoție. Se ridică de la locul lui și se așeză lângă Alina, îi petrecu brațul peste umeri și îi așeză cu blândețe capul pe pieptul său mângâindu-I delicat părul. Apoi spuse ca și cum ar fi fost continuarea firească a dialogului anterior.

-        Acest minunat păr mi-a dat mult de lucru când l-am pictat. M-aș fi așteptat să-mi fie greu să surprind nuanța exactă, pentru că te-am văzut sau dimineața devreme sau seara târziu în lumini total diferite, însă dificultatea a fost să-I redau textura și felul în care îți cade în valuri pe umeri când pășești agale pe nisipul plajei. Cred că să-ți surprind lumina și pasiunea care izvorăște din ochi când mă privești sau vorbești va fi și mai dificil, dar nu mă las până nu-mi iese așa cum vreau. Bineînțeles că întâi trebuie să te conving să-mi dai voie să-ți pictez fața… Ce zici frumoasă doamnă, te-ai mai gândit la propunerea mea?

-        Ce șmecher ești, spuse Alina, pentru prima data complet relaxată de când ăncepuse discuția. Ai schimbat la fix subiectul. În comparație cu problema la care nu am încă un răspuns tabloul pare o bagatelă.

-       Vrei să spui că pictura mea este o treabă neserioasă? întrebă Valentin pe un ton ghiduș, luând o mina comic bosumflată?

-        Înțelegi perfect ce am vrut să zic, profitorule! Exclamă Alina și izbucniră amândoi în râs.

Explozia de râs se termină cu o îmbrățișare și fără ca unul dintre ei să vrea sau să o gândească buzele li se întâlniră într-un sărut ce părea că nu se va mai sfârși niciodată. Parcă ar fi fost doi călători însetați ce mergeau de mult prin deșert și ajunseseră în sfârșit la o oază plină de răcoarea atât de mult căutată. Când se depărtară un moment pentru a-și recăpăta respirația se priveau ca și cum s-ar fi văzut abia atunci și fiecare își spuse în sinea sa că nimic nu va mai fi la fel de acum înainte.

Alina a înțeles că nu avea altă alegere decât să accepte ca Povestea să iasă în sfârșit în lume, iar Valentin a asigurat-o că-I va fi alături pe tot parcursul acestei experiențe unice pentru toți cei implicați.”

Pe curând, la o continuare a poveștii, în care vă voi împărtăși cum au descurs lucrurile cu mica Poveste, împărtășindu-vă astfel ce-mi doresc să se întâmple cu scrierile mele și cam ce voi face pentru ca dorințele să devină realitate.