Jurnalul dimineților unei femei cu... minte (2)

 2_Oglinda

Aurora se așează pe scaunul din fața oglinzii, cu peria de păr în mâna dreaptă. Își alunecă palma stângă ușor pe luciul mesei de toaletă, gândind: ”Cât de mult și-a dorit acest loc al ei, nu doar de îngrijire sau machiaj, ci și de introspecție. Și iată că acum, la 62 de ani,  în sfârșit îl are.” A simțit mereu că oglinda îi este o prietenă adevărată, sinceră.  
Își trecu vârfurile degetelor peste luciul oglinzii ovale cu ramă sculptată elegant și spuse:
-Draga mea prietenă, te-am neglijat o vreme. Nu am mai vrut să văd adevărul pe care știam că mi-l vei pune în față. Am sperat prostește, că ceea ce refuz să văd, să accept ca real... s-ar putea, cumva... printr-o minune... să se schimbe la loc în ceea ce era... mai plăcut de privit cândva.
- Eu te-am așteptat mereu răbdătoare, să alegi când vei vrea să ne sfătuim din nou. Se pare că acum este acel moment, șopti o voce blândă ce părea să vină chiar din oglindă.
Da, draga mea Aurora, nu te mira, sunt chiar eu, Oglinda. Astăzi îți voi vorbi, nu va mai fi nevoie să-ți imaginezi ce am de spus.
-Ce frumos din partea ta, scumpa mea prietenă! Este ca un cadou de ziua mea, nu-i așa? spuse Aurora chicotind de plăcere. 
-Am văzut că în ultimul timp te privești mai des în luciul meu, te aranjezi din nou așa cum obișnuiai, chiar ai reînceput să te machezi discret, așa ca în ”vremurile bune”. N-ai idee cât mă bucur! Duceam dorul acestei priviri senine, acelor luminițe din ochii care știu să privească cu atâta dragoste și să râdă atât de frumos alinând inimi. Mi-ar plăcea să știu, ce fapt ce te-a ținut departe? Mi-a șoptit câte ceva sora mea mai mare, cea de pe hol în care te vezi întreagă, dar n-am înțeles prea bine.
- Știi, draga mea, când auzeam despre cineva sau vedeam în filme persoane suferind de bulimie, o numeam fandoseală”, pentru că nu puteam cu nici un chip să înțeleg cum nu se poate vedea cineva în oglindă exact cum arată? Cum să fii slabă și să te vezi grasă? Părea absurd.
Dar, apoi am aflat pe pielea mea că, atunci când vrei să înțelegi ceva și totuși nu ești dispus să accepți realitatea, Universul nu îți trimite lecția potrivită și înveți lucrurile pe calea grea, dacă cea ușoară nu ți-a plăcut.
Așa că, acum un pic mai mult de zece ani, m-am îngrășat brusc și am început să experimentez ceva similar.

Eu am zis că îngrășarea fusese produsă de menopauză, doar că și aceea se instalase la fel de brusc și anormal, deci cauza trebuia căutată în altă parte. 
Îns
ă eu nu eram dispusă să o fac. Am preferat să cred că nu mai era cale înapoi la ceea ce fusesem și m-am resemnat, schimbându-mi mărimea la haine, cu una sau două în plus,  la fiecare sezon din acel an nefast.
-Atunci am crezut că m-ai exilat pentru totdeauna și nu te vei mai întoarce  vreodată la mine. Aveam să-ți spun atâtea vorbe de încurajare, dar tu nu aveai urechi să le auzi, așa cum nu mai aveai ochi pentru mine să mă vezi.
-Îmi era aproape imposibil să mă obișnuiesc cu noua realitate. Totuși, după un an-doi, mi-am dat seama că negarea. Nu ducea nicăieri.  Cu ochii minții mă vedeam tot suplă și ușoară cum fusesem aproape 50 de ani, dar când mă zăream într-o vitrină de magazin mă apuca groaza. Când întindeam hainele pe uscător sau când mai trebuia să calc câte ceva mi se părea că nu au cum să fie ale mele acele imensități.
Îți poți imagina diferența între 52kg (mărimea 40) și 80kg (mărimea 50 și ...chiar un pic mai mult)? În magazine, când mă uitam la etichetele hainelor care mi s-ar fi potrivit, făceam stânga împrejur și mă duceam să cumpăr vreo urâțenie de la Obor. Măcar dacă tot era mare și urâtă să fie și ieftină
Îmi venea să sparg toate oglinzile din drumul meu, dar la ce mi-ar fi folosit? Ar fi rămas oricum vitrinele magazinelor să-mi arate realitatea crudă.
Atunci am înțeles cum se simțeau toți cei care aveau vreo problemă de greutate (fie în plus sau în minus) și mi-a fost atât de rușine de judecățile pe care le făcusem...
Așa că, după ce am terminat să-mi plâng de milă, am început să observ lucrurile care chiar contau: mă aplecam extrem de greu să închei șireturi, nu-mi mai puteam face pedichiura, gâfâiam la urcatul câtorva scări ... Toate astea fiind de departe mult mai îngrijorătoare decât aspectul.
Am decis să fac o încercare să transform această nenorocire” în ceva cât se putea de bun și frumos. Pentru că nu sunt adepta dietelor, îmi doream un nou stil de viață, care să mă ajute
... nu să revin la fostul normal ci să-mi găsesc noua mea normalitate. Și m-am apucat de studiu.
Mă interesase dezvoltarea personală ca părinte, freelancer sau posibil antreprenor, dar nu mă gândisem încă la aspectul strict personal. Am citit și ascultat foarte multe cărți cu diverse abordări și mi-am ales ce mi se potrivea din  fiecare. Am participat la seminarii online despre terapii complementare și am ajuns la meditație, EFT și NLP.
-Și în tot timpul ăsta m-ai ignorat cu încăpîțânare. Ba chiar îmi amintesc că ai început de vreo două- trei ori exerciții cu afirmații în fața mea. Nu au funcționat pentru că ai abandonat prea repede și ai început iar să mă ocolești.
 -Da, draga mea, îmi amintesc, la fel cum îmi aduc perfect aminte cât de mult tânjeam după vechea mea prietenă și după imaginea plăcută pe care mi-o reflectaseși atâția ani, dar încă nu mă simțeam în stare să înfrunt realitatea.
În final, am reușit să mă mobilizez pentru vreo trei luni.
În fiecare zi, am băut dimineața apă cu lămâie și ghimbir, am făcut 30-45 de minute de exerciții fizice de intensitate medie (”walking 2/3 miles”), am căutat să merg cît mai mult pe jos și să elimin cât mai mult din alimentație dulciurile, făinoasele, prăjelile, grăsimile nesănătoase, carnea...
Cu mâncarea n-a fost greu, pentru că nu sunt nici mâncăcioasă, nici pofticioasă, mereu am gătit destul de sănătos și mănânc rar în oraș. Cu mersul pe jos a fost și mai simplu, chiar îmi place.
Apa cu lămâie și ghimbir s-a dovedit un prieten de nădejde pe care nu l-am mai abandonat, cu efecte benefice surprinzătoare asupra digestiei și imunității.
Am slăbit vreo 8-9 kg și am observat că m-am oprit: atinsesem un prim palier. Chiar atunci a venit o nouă provocare: mi-am schimbat pentru o vreme programul și în loc să-mi adaptez rutina de exerciții am amânat-o, apoi așa cum era de așteptat am abandonat-o. Nu am mai recâștigat kilogramele pierdute, mi-am recăpătat parțial sprinteneala și m-am mulțumit cu atât.
-Îmi amintesc că atunci ai început să-ți privești din nou cu plăcere imaginea pe care ți-o reflectam. Am sperat că asta te va încuraja să continui...  
-Perioada aceea m-a ajutat să-mi recapăt încrederea în posibilități și să revin la o garderobă civilizată, iar mai târziu la una elegantă, ca în vremurile mele bune. Așa am  deprins plăcerea de a-mi lucra singură accesoriile. Mă bucur că am făcut-o, pentru că s-a dovedit a fi una dintre noile mele pasiuni, fie că e vorba de bijuterii, șaluri, pălării, poșete...
Atingerea acelui palier care părea de nedepășit m-a dezamăgit la început, apoi m-a provocat să caut mai profund cauza pentru a putea găsi remediul.
- Doamne, ce bucuroasă am fost în ziua când ai spus privindu-te în ochi cu curaj: ”Am înțeles că am ales să mă îngraș, ca să mă protejez de o eventuală nouă dezamăgire în dragoste. Nu vreau să mă mai placă nimeni, pentru că experiența mi-a arătat că oricum voi fi părăsită și voi suferi, așa că nu mai vreau să fiu atractivă! Iată, că am zis-o! și te-ai aplaudat, deși aveai lacrimi în ochi.
-Da, apoi am făcut cursurile de NLP și mai târziu am descoperit EFT-ul (Tapping).   Am început să lucrez și să curăț, strat după strat, emoție după emoție. Au fos unele momente dificile, când am dat peste niște emoții reprimate, pe care nu le conștientizasem vreodată
Nu toate erau din copilărie, unele s-au dovedit a fi destul de recente.
-Mi-a fost din nou teamă că ai să renunți și m-am bucurat când mi-ai spus că ai decis să ajuți o prietenă cu exerciții EFT. Discutând problemele ei, uneori ți le clarificai pe ale tale. Îmi amintesc cum veneai și te așezai în fața mea și-mi povesteai cu încântare fiecare reușită și te mobilizai să aplici ce o sfătuiai și pe ea, mai ales  la a privi fără teamă sau judecată imaginea pe care ți-o puneam în față.
-Eh, toate astea au trecut și am ajuns să ies din nou cu rolele în parc, să nu mai poftesc înghețată, să reiau programul de fitness.

Dar m
ă aflu într-un nou impas. Încep să scap de kilograme și se adună ridurile... Oare o luăm iar de la început?
-Nu-ți face griji, draga mea, acum nu mai ești femeia nesigură care se judeca și își spunea că nu este în stare șă facă ce este nevoie ca să se simtă bine.

Haide s
ă încheiem un pact! Ne vom întâlni aici, în fiecare dimineață și seară, să povestim, să ne sfătuim și să ne bucurăm de reușitele zile, pentru că eu sunt absolut sigură că vei reuși cu tot ce îți propui: să continui exercițiile, să găsești modalitatea de a-ți aminti să bei destuă apă, să consumi alimente bogate în colagen și să folosești suplimentele și cremele pe care le-ai ales. 

- Nu e ca și cum nu aș vrea să am riduri de loc și să arătat ca la... 40 de ani. Mi-ar plăcea, dar știu că nu se mai poate. Sunt mulțumită cu aspectul de acum, dar nu vreau ca el să se deterioreze rapid, așa cum observ că se întâmplă la majoritatea persoanelor de vârsta mea. În plus, mama s-a ridat foarte devreme. Bine, dar ea, spre deosebire de mine, a avut tot timpul un  ten uscat.
-Ei, vezi, deci nu ai de ce să te temi. Iar ea nu a beneficiat acum 25 de ani de produsele și metodele de îngrijire moderne.
-Nu-mieste teamă, doar vreau ca exteriorul să reflcte tinerețea pe care încă o simt în interior!

- A
șa va fi, draga mea, te asigur! Hai, La mulți ani! și grăbește-te că te așteaptă succesul!

Aurora se ridică de la masa de toaletă aranjată pentru noua zi și mulțumită de ceea ce vedea. Părul era proaspăt tuns și vopsit și tocmai îl periase. Sprâncenele erau pensate și vopsite discret. Machiajul era aproape imperceptibil, dar acoperea cearcănele, de care încă nu reușea să scape, mai ales pentru că stătea să scrie noaptea târziu... atunci simțea că era inspirată. Rujul era roșu aprins, însă pata de culoare era bine venită.
Astăzi decisese să poarte setul din argint cu aspect vintage și cu acvamarin, format din inel, cercei lungi și un colier superb, pe care și-l făcuse cadou, la ieșirea la pensie. 
Ce ciudat îi suna încă acest cuvânt pensionară cînd îl asocia cu persoana ei...
Dar la asta se va gândi altă dată, își spuse Aurora, grăbindu-se să-și pună pantofii roșii de piele, asortați cu poșeta, contrastând plăcut cu costumul bleumarin și bluza albă
Voia să nu mai zăbovească în casă pentru a nu lăsa mașina să o aștepte. Mergea la lansarea primului ei roman. 

Va urma...
 


Comments

Popular posts from this blog

Crăciunul celor singuri!

Despre visuri împlinite

My little ”Wake-up call”