Jurnalul dimineților unei femei cu... minte (6)

 Ziua 6 – Oare cui i se adresează aceste povești?

În ultima vreme Aurora s-a gândit tot mai des ”Până la urmă eu pentru cine scriu? Doar pentru plăcerea mea? Cui mi-aș dori să-i fie de folos aceste povești?”.

Oare cine este cititorul pe care și-l imaginează Aurora răsfoindu-i cu mare curiozitate cărțile, apoi citindu-le cu interes, pentru că se simte înțeles și speră să găsescă o soluție în tâlcul poveștii pentru una dintre problemele sale?

Pe cine ar putea cunoaște Aurora atât de bine, încât să pară că îi vorbește prin intermediul poveștii? Pe ea însăși, bineînțeles! Pe acea Auroră care se lupta să iasă la liman ca mamă singură, bombardată cu provocări din toate direcțiile, la fiecare pas. Fără curajul, ingeniozitatea și perseverența acelei Aurore, cea de astăzi, care scrie despre cum poți depăși felurite dificultăți și despre faptul că există mereu speranță de mai bine, iar lumea este un loc frumos, pur și simplu nu ar fi existat.    

Așa că, Aurora a decis să o personifice în personajul Viviana,  sperând că multe mame singure, în jur de 35-40 de ani, cu 2 sau mai mulți copii, cu joburi solicitante și fără ajutor consecvent din partea familiei, se vor recunoaște în ea și vor găsi în poveștile cu Viviana soluțiile care pe Aurora au costat-o prea mulți ani și prea mari sacrificii.

Iată deci, povestea intrării în scenă a Vivianei:

”Se aude undeva... departe o melodie cunoscută. Îmi dau seama că este soneria de la telefonul meu și îmi spun în gând, ca în multe alte dimineți din ultima vreme:

-        Încă o zi de lucru? O luăm iar de la-nceput cu toată alegrătura zilnică? Doamne, oare când o să se mai liniștească lucrurile, măcar un pic?

Între timp, știind că n-am de ales, cobor din pat și bâjbâi după papuci. Îmi bag mîna prin păr și fac un pas spre usă, când... mă lovește în față o lumină prea puternică și intru în panică:

-        De ce este soarele sus pe cer deja? Cât este ceasul? Am întârziat la școală și la serviciu!

Nu mă mai îndrept spre baie, schimb direcția și deschid ușa la camera fetelor: paturile sunt goale, așternuturile aranjate, un pic stângaci, dar îmi dau lacrimile de emoție văzând strădania lor. Încep să le strig în timp ce plec spre bucătărie:

-        Ancuța, Mirela, Alexandra unde sunteți, iubitelor?

Între timp ajung și le văd așezate cuminți la masa din bucătărie, mușcând cu sârg din pâinea cu unt și dulceață, cu cănile de ceai alături. Îmi răspund aproape într-un glas:

-        Bună dimineața, mami, suntem aici!

Alexandra, fiica mea cea mare, proaspătă elevă în clasa aVa, adaugă:

-        Ne-am trezit și am văzut că dormeai așa de bine, că te-am lăsat să te mai odihnești un pic.

-        Mulțumesc scumpelor, dar este foarte târziu. Nu știu cât e ceasul, dar e cam prea lumină afară.

Ancuța îmi aruncă o privire mirată ca și cum ar vrea să-mi spună ”vezi și tu mai greșești”, apoi izbucnește în râsul ei cristalin contagios de copilaș de 5 anișori.

-        Mami, azi e sâmbătă și tocmai am intrat în vacanța de primăvară...!? mă lămurește Mirela, mijlocia, înțeleapta familiei.

Nu-mi rămâne decât să izbucnesc și eu în râs și să apăs butonul expresorului de cafea, în timp ce trec pe la fiecare și le îmbrățișez de bună dimimneața.

O jumătate de oră mai târziu, sub apa aproape fierbinte a dușului, lacrimile îmi curg în voie pe obrji amestecându-se cu apă cu șampon. Gânduri sumbre mă năpădesc din toate direcțiile: Am ajuns să nu mai știu în ce zi a săptămânii suntem, sunt epuizată fizic și psihic... Cum o să mă descurc în continuare? Dacă clachez ce se întâmplă cu fetele? Eu sunt singurul lor sprijin... Și totuși cum au luat-o lucrurile razna chiar așa? Am întocmit un program ordonat pe care îl respectăm, avem grijă ce mâncăm, în weekend facem plimbări în aer liber... Hmm, da, dar eu nu apuc să dorm destule ore în fiecare noapte... Și oricum am un somn neliniștit pentru că iau cu mine în vis toate problemele zilei.

La job lucrurile merg bine, chiar foarte bine, dar sunt mai mereu aglomerată de sarcini vechi și noi. Am norocul să locuiesc lângă o școală bună, dar cred că fetele ar fi nevoie de mai multă supraveghere și ajutor la lecții. Am făcut tot ce am putut, însă cred că le-am forțat un pic maturizarea pentru a le face independente, un pic prea repede.  

M-am gândit la un moment dat să găsesc ceva ce se poate face de acasă. Ar fi posibil să îmbin traducerile cu desenul tehnic și să merg la birou doar să-mi iau de lucru și să predau proiectele terminate. Ideea ar fi să petrec mai mult timp cu fetele. Acum abia ajung să le văd seara, destul de puțin până la ora lor de culcare, și nu avem timp destul să ne bucurăm unele de altele. Însă dacă n-ar mai merge decât la școală și în rest ar fi cu mine acasă... ar trebui să-mi planific și să respect foarte clar orele de lucru... și poate asta n-ar fi așa greu... dar oare n-aș simți nevoia de socializare cu persoane de vârsta mea, după un timp? Aș putea deveni frustrată și nu aș mai avea răbdare cu ele? Oare să încerc? Și dacă nu funcționează voi mai putea să revin?  

În timp ce-mi usuc părul, chiar mă întreb, oare a câta oară? Chiar aș putea găsi o cale mai bună?

Mă întorc în dormitor să închid geamul, pentru că s-a aerisit suficient și să verific telefonul. Fetele se uită la desene animate. E vreme frumoasă, așa că le-am promis că mergem în parc cu trotinetele. O să bag rufe la spălat și să pun aspiratorul când ne întoarcem și probabil că o să gătesc mâine dimineață. Azi o să mâncăm în oraș.

Ceea ce dimineață confundasem cu soneria, fusese un apel de la prietena mea Sanda. Obsev că mi-a lăsat un mesaj audio:

”Bună dimineața, draga mea! Sună-mă imediat ce ai un pic de timp. Am aflat de un curs foarte tare de învățat limba engleză prin intermediul poveștilor. Este pentru copii și părinți, în tandem, iar organizatoarea spune că va continua apoi cu alte metode de învățare care se pot aplica la diverse materii școlare. Este dedicat grupei de vârsă a copiilor noștri: 10 – 12 ani. Sună-mă să-ți dau detalii! E important să ne grăbim, pentru că am putea fi printre primii cursanți și am beneficia de multe avantaje. Am înțeles că putem participa la o întâlnire online pentru o discuție preliminară. Te îmbățișez cu drag! Vă pup pe toate!”

-        Doamne, oare mai am nevoie de încă un curs sau o carte? Am nevoie de o mână de ajutor și de mai mult timp! spun frustrată și arunc telefonul pe pat cât colo.

În ultimii doi ani, de când sunt singură cu fetele am citit mult și de toate în domeniul psihologiei copilului și parentingului, am participat și la câteva seminarii, chiar și la un workshop. Am ajuns să cred că nimic nu poate îmbunătății situația , decât ...poate, o baghetă magică sau o Mary Poppins!

Ar trebui să o pun pe Ancuța să-mi zică un ”abracadabra” din când în când și să mă colneze: una să facă jobul, una gospodăria, alta să se odihnească și eu să petrec timp cu fetele.... își zise Viviana făcând haz de necaz.

Totuși o sună pe Sanda să-i spună că ar fi interesată să afle detalii desptre curs. Până la urmă, poate are nevoie de mai multe încercări din care să vadă ce nu funcționează, sau cel puțin nu pentru ea, până ce-și va găsi metoda potrivită.  Oricum miza este viitorul fetelor, mai ales sănătatea lor mentală, așa că nu-și poate permite să renunțe, oricât de mare ar fi tentația câteodată de a o face.

Va urma...