Jurnalul dimineților unei femei cu... minte (7)

Ziua 7 – Oare cine mă aleargă?

Era luni dimineață, iar Aurora se trezise tare agitată, chiar îngrijorată.

Își propusese să publice în fiecare săptămână o poveste. Scrisul mergea ușor, ca de obicei, însă alegerea imaginilor, plasarea lor la locul potrivit, postarea pe blog, scrierea cuvintelor de prezentare pe Facebook, toate astea îi luau timp. În weekend-ul care tocmai se încheiase avusese multe drumuri de făcut, astăzi își aminti că mai avea niște obligații, pe care nu reușise să le ”înghesuie” în programul de weekend, nici măcar nu se spălase pe cap și nu-și făcuse unghiile... Manichiura, un lucru atât de banal, devenise și ăsta o problemă, uneori fără soluție. Își făcuse toată viața singură manichiura și pedichiura și își spuses că era o economie de bani care merita făcută, însă fără să-și dea seama devenise pretențioasă și acum, când era dispusă să plătească pentru asta, nu-i plăcea rezultatul obținut la nici un salon (neluându-le în considerație pe cele cu prețuri astronomice, pe care nu le încercase... încă).

Îi plăcea să aibă mâinile îngrijite. Poate pentru că le avea tot timpul în atenție: când croșeta, când scria, când urmărea ceva pe caietul unui elev la ore... Glumea adesea cu prietenele spunând că ”îi pare mai rău când trebuie să-și taie o unghie, decât atunci când este nevoie să-și scurteze părul”.

Acum stătea în picioare în balcon, privind pe fereastră și sorbind din cafeaua proaspătă și aromată, înainte de a pleca la ore. Se întreba de ce nu a reușit să finalizeze povestea programată pentru postare? De ce a început un alt model croșetat înainte de a-l finaliza pe cel început săptămâna trecută? De ce a întrerupt studiul limbii turce, câteva săptămâni, să câștige timp pentru studiul unor minicursuri pe Udemy și Domestika, cu scopul de a-și perfecționa tehnica scrisului și nu progresase suficient de mult cu romanul și volumul de povești?

Și dedodată se opri cu cana în apropierea buzelor, clipi des și își duse mâna la inimă: AHA! Asta era! Cuvântul magic era ”SUFICIENT”.

Suficient pentru cine? În raport cu ce? Față de  ce termen? Stabilit cum? ...

-                  Doamne, își zise, eu, care mă laud, convinsă că am dreptate, cât de relaxată sunt făcând ceea ce-mi place, fiind propriul șef și având propriul program, sunt de fapt tot un sclav al programelor după care funcționam cu câțiva ani în urmă. Am schimbat contextul, nu esența! Uau! Cam mult a durat să-mi dau seama.

Da, am schimbat ingineria pe teaching, trainig și coaching, statutul de angajat pe cel de freelancer. M-am eliberat de relația toxică în care mă complăcusem cam mulți ani, am refuzat o altă propunere, altă dată tentantă, care acum nu mi se mai potrivește... Am inima împăcată că fetele sunt bine, fiecare pe drumul ei. Îmi permit să încerc, rând pe rând, orice activitate pe care mi-o dorisem și nu avusesem timp sau mijloace să o pun în practică, de la înot la mersul pe trotinetă, dansul de salsa... la montajul tapetului sau reparația tencuielii...

Am rămas fidelă visurilor mele de a deveni scriitor publicat, de a lansa un program de coaching online și a începe să călătoresc și fac pași clari și siguri către îndeplinirea lor.

Toate astea ar fi ingrediente suficiente să mă facă să mă simt relaxată și mulțumită, așa cum spun, dar iată că nu mă simt cu adevărat așa.

Oare cine simt că mă aleargă? Că mă mână de la spate? Că mă spraveghează? Că-mi impune ritmul, termenele, condițiile exacte în care trebuie să se desfășoare totul?

Dacă ascult atentă... da, o aud: este vocea Aurorei de când avea vreo 5-6 ani ”Chiar dacă am venit la grădinița asta în ultima lună înainte de serbare, voi primi rolul și voi fi cea mai bună, iar mama va fi mulțumită.”,

apoi pe la vreo 9 ani ”Trebuie să fiu pe lista celor care vor fi făcuți primii pionieri în clasa noastră. Nu se poate altfel, pentru o premiantă ca mine. Mai ales nu o pot dezamăgi pe mama.”

Pe la 14 ani spunea ”Am ratat intrarea la liceul pe care îl visa mama pentru mine, dar la acesta voi fi cea mai bună și mă voi pregăti oricum pentru medicină, așa că îmi va ierta dezamăgirea pe care i-am produs-o”. Pe la 16 ani ”Mama vrea să facă uz de cunoștințe să-mi favorizeze rămânerea în acest liceu, de unde ar fi mai ușor să ajung la medicină. Oare de ce nu pot fi o fată ascultătoare, ca până acum și să accept? De ce simt nevoia să mă răzvrătesc?”...

Acela a fost doar începutul răzvrătirilor, își spuse Aurora cu un zâmbet dulce-amar. Tot ce voiam să dovedesc era că: SUNT ÎN STARE SĂ... fac tot ce-mi propun.

Și am ținut-o așa într-o competiție cu mine, în meserie, în familie, ca soție și ca mamă, ca femeie. Am fost mai exigentă decât aș fi fost cu cel mai mare dușman al meu și mi-am fixat obiective ce multora li se păreau imposibile, uneori chiar și mie. Am depășit provocările rând pe rând, chiar dacă au fost perioade când am făcut doi pași înapoi și unul înainte, chiar dacă am mers pe sârmă fără plasă de siguranță.

N-am așteptat blazată să ies la pensie, să mă așez în fața televizorului la actualități și seriale sau pe bancă în fața blocului la spart semințe, dar totuși am devenit pensionară. Am muncit în industria chimică mare parte din anii de vechime socotiți la pensie. De ce nu mă pot bunura de acest statut încă? De ce simt nevoia să muncesc la fel ca înainte, chiar dacă îmi place lucrul cu copiii? Când am de gând să încetinesc, dar să mă opresc?

Acum, când era vremea să călătoresc și să scriu și atât, de ce m-am băgat iar în cursuri și proiecte până-n gât?  

Da, sunt lucruri pe care Aurora cea de 40 sau 50 de ani și le-ar fi dorit, dar oare mai are rost să le obțin acum?

M-am mândrit multă vreme că eram ”decanul de vârstă” în majoritatea cursurilor de dezvoltare personală la care am participat în ultimii vreo 15 ani, dar oare chiar aveam nevoie de toate?

Nu îmi doresc să renunț la tot și să stau acasă ”pe cuptior” cum ar fi zis Bunica mea din Moldova, dar de ce nu pot schimba ritmul, adaptându-l vârstei, fără să mă simt vinovată că voi pleca la un moment dat lăsând lucrurile neterminate? În definitiv asta se poate întâmpla oricum, oricând.

De ce îmi dau voie să mă judec pentru amânare sau lene, atunci când de fapt profit de o odihnă bine-meritată, pentru pictiseală și monotonie când îmi dau voie să mă relaxez, sau de lipsa de motivație și voință, pentru a-mi îndeplini țelurile cînd prefer să mă mulțumesc cu cei câțiva pașilor mici în direcția potrivită?

Pentru că tot mai am nevoie să-mi amintesc, un cuvânt care mereu am avut impresia că nu mi s-a potrivit: ”MERIT”!

Merit ”să mă opresc și să miros florile” – de caprifoi și salcâm, eventual, că tot e vremea lor. Merit să ”pierd” o seară pe Netflix, vizionând un film relaxant. Merit să ”uit” să citesc cele 10 pagini de curs (pentru scriitori) programate pentru astăzi și să termin ultimul roman de dragoste achiziționat. Merit să ies în oraș în weekend, sau și mai bine, să plec din oraș, în loc să pun aspiratorul, să spăl, să gătesc... pentru a avea timp de scris seara când vin de la ore.

Merit să-mi dau voie să postez sau să public poveștile atunci când sunt pregătită.

Vârsta nu mă aleargă, eu o fac.

Louise Hay început activitatea, pentru care a rămas cunoscută în dezvoltarea personală, după 55 de ani și a trăit până la 90, putând să-și îndeplinească menirea.

Eu de ce nu aș putea? Dacă este ceva ce merită să rămână în urma mea, lucrând consecvent, dar în ritmul meu, Universul se va îngriji ca lucrurile să nu rămână neterminate, pentru binele celor care ar putea beneficia de ele.

Zicând acestea Aurora puse cana goală de cafea în chiuveta din bucătărie, fără să se mai grăbească să o splele. Era timp, la prânz, odată cu restul vaselor ce se vor aduna.

Își luă poșeta, încuie ușa și porni agale spre metrou, simțind că i s-a luat o piatră de pe inimă.

Va posta zilele acestea povestea, dar nu se va mai simți vinovată sau obligată să dea explicații pentru întârziere.