Povestea zilei – 20. Iunie.2023


 Am spus adesea că ideile de povești îmi vin din cele mai mărunte lucruri ce se întâmplă peste zi. Poate unora dintre voi încă vă vine greu să credeți. Poate voi vă luptați adesea cu a pune într-o formă acceptabilă o idee pe hârtie și nu înțelegeți cum ar putea fi simplu pentru cineva care nu este nici pe departe genial, așa ca mine.

De unde știu că vă mirați? Pentru că foarte puțini au înțeles că nu am teama de a vorbi în public, una dintre cele mai mari frici ale oamenilor, din câte am citit.

Nu știu de unde a venit asta, însă chiar la vârsta de 6 ani, fiind nou sosită în grădiniță cu puțin înaintea serbării, îndelung pregătite de ceilalți, eu am urcat pe scenă, în costum popular și am cântat o melodie a Angelei Moldovan și am spus o poezie, Mi-a părut rău că nu am putut face parte din poveste (se prezenta ”Ursul păcălit de vulpe”), dar doamna educatoare s-a gândit că era prea târziu să intervină, pentru a nu-i încurca pe ceilalți copii.

Și așa a fost pe toată durata școlii și în toate locurile de muncă. Primul a fost într-un liceu, desi eram inginer. M-am trezit în fața unor tineri în preajma Bacalaureatului și majoratului, când de la ale mele trecuseră doar 5 ani, și eram aproape cea mai mica de înălțime din încăpere. Și totuși… și ăsta a fost un success, în toți cei 4 ani cât a durat.

Apoi am revenit, pentru câțiva ani, la munca de inginer în fabrică. Într-o lume a bărbaților și preocupată de rolul de mamă, am făcut unul sau doi pași în spate, din lumina reflectoarelor. Însă mi-am păstrat abilitatea și am folosit-o peste ani, la cursul de trainer când, fiind cea mai nouă în domeniu desi aveam 51 de ani, am spart gheața la prima întâlnire, când nimeni nu avea curaj să se ridice și să se prezinte.

Dar oare voi, cei care aveți teama de a vorbi în public sau vi se pare greu să vă așterneți ideile pe hârtie într-o formă ”artistică”, câte lucruri minunate faceți pe care eu nu am îndrăznit să le încerc sau nu mi-au reușit încă?

Vreți câteva exemple? Hai să deschidem un pic capacul cutiei cu secrete: mi-e un pic teamă de apă adâncă și n-am învățat niciodată să înot… mi-e teamă de traficul nebun din marile orașe de aceea nu traversez niciodată prin locuri nepermise și nu am învățat niciodată să conduc… și, mai ales, mi-e teamă că nu merit să fiu iubită doar pentru ceea ce sunt și sunt aproape obsedată: pe de o parte de perfecționism în ceea ce fac, iar pe de altă parte de a mă face ”indispensabilă”, într-un fel sau altul, atât timp cât nu sunt sigură dacă sunt iubită… Na, că am spus-o! Nu cred că am mai scris asta până acum. În nici un caz nu am pus-o într-un text destinat să devină public.

Dar se spune, pe bună dreptate- zic eu, că primul pas important spre vindecare este conștientizarea, iar scrisul și publicarea îmi oferă modalitatea care a funcționat mereu pentru mine, ”arderea tuturor punților”, pentru a nu mai exista cale de întoarcere; mereu mi-a fost mult mai ușor să văd soluția, pusă în asemenea situații ”fără ieșire”.

Această poveste, care nu știu cât va fi de lungă sau simplă a venit așa: mă pregătesc să ies să fac niște cumpărături. Mi-am scos hainele din dulap, dar înainte de a intra la duș îmi verific telefonul, care are nevoie să fie încărcat și mă anunță că e timpul de upgrade la software. Pentru că sunt în vacanță și n-am oră fixă, pun telefonul la încărcat, dau OK pentru upgrade, mă așez în fotoliu și reiau lectura cărții ”Big magic” de Elizabeth Gilbert, de unde am lăsat-o în urmă cu câteva zile.

Romanele le citesc ”dintr-o suflare”, însă aceasta este o carte despre creativitate, pentru scriitori, așa că am întrerupt-o pentru câteva zile. Am decis să adun toate informațiile și inspirația de acest tip într-un caiet/agendă, așa că urmează să revin la ea.

Am un caiet cu idei de povești, unul cu rețete, pe care intenționez să le transform într-o carte de bucate și povești de familie (ale preparatelor), unul despre aventurile mele cu toate tehnicile handmade încercate până acum și poveștile lor, așa cum este cea a primului colier frivolite, publicată pe pagina mea de Facebook ”Abigail Collections”, unul cu notițe pentru romanul aflat într-o fază finală de elaborare ”Dantelă de la îngeri” și unul pentru proiectul cărții pentru copii. Bineînțeles că am unul și pentru seria celor 3 jurnale ”Jurnalul dimineților unei femei cu … minte”, din care am publicat deja pe blog și pe grupul de Facebook ”Prietena noastră, Povestea!” prima serie de 7 povești, cărora acum le pregătesc ilustrațiile (tablouri originale mix-media).

Și iată că am ajuns la un paragraf care m-a provoacat la scris:

” I don’t demand a translation of the unknown, I don’t need to understand what it all means, or where ideas are originally conceived, or why creativity plays out as unpredictably as it does. I don’t need to know why we are sometimes able to converse freely with inspiration, when at other times we labor hard in solitude and come up with nothing. I don’t need to know why an idea visited you today and not me. Or why it visited us both. Or why it abandoned us both.

None of us can know such things, for these are among the great enigmas.

All I know is that this is how I want to spend my life – collaborating to the best of my ability with forces of inspiration that I can neither see, nor prove, nor command, nor understand.

It’s a strange line of work, admittedly.

I cannot think of a better way to pass my days.” - Elizabeth Gilbert

Pentru cei care ar avea nevoie, atașez aici traducerea mea:

„Nu pretend o explicare a necunoscutului, nu am nevoie să înțeleg ce înseamnă totul, unde sunt concepute inițial ideile sau de ce creativitatea se desfășoară atât de imprevizibil. Nu am nevoie să știu de ce suntem uneori capabili să conversam liber cu inspirația, iar alteori muncim din greu în singurătate și nu realizăm nimic. Nu am nevoie să știu de ce te-a vizitat o idee astăzi pe tine și nu pe mine. Sau de ce ne-a vizitat pe amândoi. Sau de ce ne-a abandonat pe amândoi.

Niciunul dintre noi nu poate ști astfel de lucruri, pentru că acestea sunt printre marile enigme.

Tot ce știu este că așa vreau să-mi petrec viața – colaborând cât pot de bine cu forțele inspirației pe care nu le pot nici vedea, nici dovedi, nici comanda, nici înțelege.

Este o linie de lucru ciudată, desigur.

Nu mă pot gândi la o modalitate mai bună de a-mi petrece zilele.”

Dacă stau bine să mă gândesc… Nu, nu-i adevărat, exact dacă nu stau prea mult să mă gândesc și-mi astern aici gândurile, așa cum îmi vin în minte… provocate de acest citat, acesta e răspunsul: nu pot trăi fără să citesc și să scriu!

Nu mi-am imaginat niciodată viața fără cărți, chiar înainte de a citi, când poveștile îmi erau citite. De aceea am învățat să citesc înainte de a merge la școală, pentru că nu eram mulțumită de cât mi se citea, din lipsa de timp a părinților sau altor rude care aveau ocazional grijă de mine, până ce am intrat la școală, în generația celor cu” cheia de gât”.

La fel de mult nu mi-am imaginat viața fără a scrie o notiță într-un jurnal sau o mică poveste, încă de prin clasa a treia, când doamna învățătoare ne-a îndrumat să scriem primele compuneri din imaginație. Apoi am învățat să-mi exprim sentimentele, bucuriile și frustrările în scris, atunci când nu aveam cu cine să le împărtășesc. Și am sfârșit prin a înțelege că fiecare experiență de viață e diferită, în contextual fiecăruia dintre noi, iar cărțile ne ajută să știm ceea ce nu avem timp să experimentăm sau ceea ce am vrea să facem diferit, mai bine… data viitoare.

Nu pot să nu nutresc speranța că acest dar mi-a fost dat cu un scop. Că undeva, cineva, va avea de beneficiat din cele scrise de mine într-una dintre cărțile pe care voi începe să le public.

Însă mai mult decât orice, așa cum spune și Elizabeth Gilbert, nu-mi pot imagina o variantă mai bună, mai plăcută sufletului meu, de a-mi petrece zilele, decât scriind în cea mai mare parte din timp.

Recunosc, cu mâna pe inimă, călătoriile ar fi un supliment minunat, dacă și când vor fi posibile.

Pe curând dragii mei, la alt moment de inspirație!



Comments

Popular posts from this blog

Crăciunul celor singuri!

Despre visuri împlinite

My little ”Wake-up call”