Povestea zilei – 20. Iunie.2023
Am spus adesea că ideile de povești îmi vin din cele mai mărunte lucruri ce se întâmplă peste zi. Poate unora dintre voi încă vă vine greu să credeți. Poate voi vă luptați adesea cu a pune într-o formă acceptabilă o idee pe hârtie și nu înțelegeți cum ar putea fi simplu pentru cineva care nu este nici pe departe genial, așa ca mine.
De unde știu că vă mirați?
Pentru că foarte puțini au înțeles că nu am teama de a vorbi în public, una
dintre cele mai mari frici ale oamenilor, din câte am citit.
Nu știu de unde a venit asta,
însă chiar la vârsta de 6 ani, fiind nou sosită în grădiniță cu puțin înaintea
serbării, îndelung pregătite de ceilalți, eu am urcat pe scenă, în costum
popular și am cântat o melodie a Angelei Moldovan și am spus o poezie, Mi-a
părut rău că nu am putut face parte din poveste (se prezenta ”Ursul păcălit de
vulpe”), dar doamna educatoare s-a gândit că era prea târziu să intervină,
pentru a nu-i încurca pe ceilalți copii.
Și așa a fost pe toată durata
școlii și în toate locurile de muncă. Primul a fost într-un liceu, desi eram
inginer. M-am trezit în fața unor tineri în preajma Bacalaureatului și
majoratului, când de la ale mele trecuseră doar 5 ani, și eram aproape cea mai
mica de înălțime din încăpere. Și totuși… și ăsta a fost un success, în toți
cei 4 ani cât a durat.
Apoi am revenit, pentru câțiva
ani, la munca de inginer în fabrică. Într-o lume a bărbaților și preocupată de
rolul de mamă, am făcut unul sau doi pași în spate, din lumina reflectoarelor.
Însă mi-am păstrat abilitatea și am folosit-o peste ani, la cursul de trainer
când, fiind cea mai nouă în domeniu desi aveam 51 de ani, am spart gheața la
prima întâlnire, când nimeni nu avea curaj să se ridice și să se prezinte.
Dar oare voi, cei care aveți
teama de a vorbi în public sau vi se pare greu să vă așterneți ideile pe hârtie
într-o formă ”artistică”, câte lucruri minunate faceți pe care eu nu am
îndrăznit să le încerc sau nu mi-au reușit încă?
Vreți câteva exemple? Hai să
deschidem un pic capacul cutiei cu secrete: mi-e un pic teamă de apă adâncă și
n-am învățat niciodată să înot… mi-e teamă de traficul nebun din marile orașe
de aceea nu traversez niciodată prin locuri nepermise și nu am învățat
niciodată să conduc… și, mai ales, mi-e teamă că nu merit să fiu iubită doar pentru
ceea ce sunt și sunt aproape obsedată: pe de o parte de perfecționism în ceea ce
fac, iar pe de altă parte de a mă face ”indispensabilă”, într-un fel sau altul,
atât timp cât nu sunt sigură dacă sunt iubită… Na, că am spus-o! Nu cred că am
mai scris asta până acum. În nici un caz nu am pus-o într-un text destinat să
devină public.
Dar se spune, pe bună
dreptate- zic eu, că primul pas important spre vindecare este conștientizarea,
iar scrisul și publicarea îmi oferă modalitatea care a funcționat mereu pentru
mine, ”arderea tuturor punților”, pentru a nu mai exista cale de întoarcere;
mereu mi-a fost mult mai ușor să văd soluția, pusă în asemenea situații ”fără
ieșire”.
Această poveste, care nu știu
cât va fi de lungă sau simplă a venit așa: mă pregătesc să ies să fac niște
cumpărături. Mi-am scos hainele din dulap, dar înainte de a intra la duș îmi
verific telefonul, care are nevoie să fie încărcat și mă anunță că e timpul de
upgrade la software. Pentru că sunt în vacanță și n-am oră fixă, pun telefonul
la încărcat, dau OK pentru upgrade, mă așez în fotoliu și reiau lectura cărții
”Big magic” de Elizabeth Gilbert, de unde am lăsat-o în urmă cu câteva zile.
Romanele le citesc ”dintr-o
suflare”, însă aceasta este o carte despre creativitate, pentru scriitori, așa
că am întrerupt-o pentru câteva zile. Am decis să adun toate informațiile și
inspirația de acest tip într-un caiet/agendă, așa că urmează să revin la ea.
Am un caiet cu idei de
povești, unul cu rețete, pe care intenționez să le transform într-o carte de
bucate și povești de familie (ale preparatelor), unul despre aventurile mele cu
toate tehnicile handmade încercate până acum și poveștile lor, așa cum este cea
a primului colier frivolite, publicată pe pagina mea de Facebook ”Abigail Collections”,
unul cu notițe pentru romanul aflat într-o fază finală de elaborare ”Dantelă de
la îngeri” și unul pentru proiectul cărții pentru copii. Bineînțeles că am unul
și pentru seria celor 3 jurnale ”Jurnalul dimineților unei femei cu … minte”,
din care am publicat deja pe blog și pe grupul de Facebook ”Prietena noastră,
Povestea!” prima serie de 7 povești, cărora acum le pregătesc ilustrațiile
(tablouri originale mix-media).
Și iată că am ajuns la un
paragraf care m-a provoacat la scris:
” I don’t demand a translation
of the unknown, I don’t need to understand what it all means, or where ideas
are originally conceived, or why creativity plays out as unpredictably as it
does. I don’t need to know why we are sometimes able to converse freely with inspiration,
when at other times we labor hard in solitude and come up with nothing. I don’t
need to know why an idea visited you today and not me. Or why it visited us
both. Or why it abandoned us both.
None of us can know such
things, for these are among the great enigmas.
All I know is that this
is how I want to spend my life – collaborating to the best of my
ability with forces of inspiration that I can neither see, nor prove, nor
command, nor understand.
It’s a strange line of work,
admittedly.
I cannot think of a better way
to pass my days.” - Elizabeth
Gilbert
Pentru
cei care ar avea nevoie, atașez aici traducerea mea:
„Nu pretend o explicare a
necunoscutului, nu am nevoie să înțeleg ce înseamnă totul, unde sunt concepute
inițial ideile sau de ce creativitatea se desfășoară atât de imprevizibil. Nu am
nevoie să știu de ce suntem uneori capabili să conversam liber cu inspirația, iar
alteori muncim din greu în singurătate și nu realizăm nimic. Nu am nevoie să
știu de ce te-a vizitat o idee astăzi pe tine și nu pe mine. Sau de ce ne-a
vizitat pe amândoi. Sau de ce ne-a abandonat pe amândoi.
Niciunul dintre noi nu poate
ști astfel de lucruri, pentru că acestea sunt printre marile enigme.
Tot ce știu este că așa
vreau să-mi petrec viața – colaborând cât pot de bine cu forțele
inspirației pe care nu le pot nici vedea, nici dovedi, nici comanda, nici
înțelege.
Este o linie de lucru ciudată,
desigur.
Nu mă pot gândi la o
modalitate mai bună de a-mi petrece zilele.”
Dacă stau bine să mă gândesc…
Nu, nu-i adevărat, exact dacă nu stau prea mult să mă gândesc și-mi astern aici
gândurile, așa cum îmi vin în minte… provocate de acest citat, acesta e
răspunsul: nu pot trăi fără să citesc și să scriu!
Nu mi-am imaginat niciodată
viața fără cărți, chiar înainte de a citi, când poveștile îmi erau citite. De
aceea am învățat să citesc înainte de a merge la școală, pentru că nu eram
mulțumită de cât mi se citea, din lipsa de timp a părinților sau altor rude
care aveau ocazional grijă de mine, până ce am intrat la școală, în generația
celor cu” cheia de gât”.
La fel de mult nu mi-am
imaginat viața fără a scrie o notiță într-un jurnal sau o mică poveste, încă de
prin clasa a treia, când doamna învățătoare ne-a îndrumat să scriem primele
compuneri din imaginație. Apoi am învățat să-mi exprim sentimentele, bucuriile
și frustrările în scris, atunci când nu aveam cu cine să le împărtășesc. Și am
sfârșit prin a înțelege că fiecare experiență de viață e diferită, în
contextual fiecăruia dintre noi, iar cărțile ne ajută să știm ceea ce nu avem
timp să experimentăm sau ceea ce am vrea să facem diferit, mai bine… data
viitoare.
Nu pot să nu nutresc speranța
că acest dar mi-a fost dat cu un scop. Că undeva, cineva, va avea de beneficiat
din cele scrise de mine într-una dintre cărțile pe care voi începe să le public.
Însă mai mult decât orice, așa
cum spune și Elizabeth Gilbert, nu-mi pot imagina o variantă mai bună, mai
plăcută sufletului meu, de a-mi petrece zilele, decât scriind în cea mai mare
parte din timp.
Recunosc, cu mâna pe inimă,
călătoriile ar fi un supliment minunat, dacă și când vor fi posibile.
Pe curând dragii mei, la alt
moment de inspirație!
Comments
Post a Comment