Povestea zilei – 22. Iunie.2023 ora 23:59

 

Hmmm… n-a durat prea mult până la un alt moment de inspirație. N-ai citit poveste de pe 20 iunie? Nu-I nimic, nu-ți fie teamă, n-o fură nimeni de pe blog. E aici! Te așteaptă, când va fi momentul să ai nevoie de mesajul ei.

Astăzi am terminat de decorat dosarul în care vreau să pun toate notițele, scrise de mână sau în calculator și printate, pentru romanul ”Dantelă de la îngeri”. Am început să pun la un loc ce am scris: rezumate, planuri de idei, fișe de personaje, capitole întregi… și mi-am dat seama că am început urmând un model, al ”fulgului de nea” și la un moment dat m-am lăsat dusă de inspirație și am scris și am scris… Inițial am fost mulțumită de ce a ieșit. Nu e rău de loc. Apoi mi-am amintit că nu am respectat exact ultimele etape: lista scenelor și planul pentru fiecare. Am considerat că sunt în rezumatul detaliat pe mai multe pagini și … în mintea mea. S-a dovedit că nu e suficient. Știu bine ce, cum și unde vreau să se întâmple în roman, dar așa cum am învățat din alte cursuri, parcurse în ultima vreme, scenele au nevoie de conflict și coerență pentru a avea credibilitate și a stârni interesul cititorului.

Obișnuiesc să spun unei prietene, care de multe ori nu spune explicit ce-și dorește, că eu nu locuiesc la ea în cap să ghicesc ce gândește, trebuie să o verbalizeze. Să-și aducă aminte ce i-am spus că am învățat la NLP ”Harta nu e teritoriul”. Iar eu ce-am făcut? Exact asta: am presupus implicit că cititorul are punctul meu de vedere.

Așa că m-am apucat de șters, de completat, de corectat și așa mi-am trecut ziua. Nici n-am observant cum au trecut orele. Când auzeam scriitori consacrați spunând că au scris, au rescris și au tot luat-o aproape de la început de câteva ori, însă în final rezultatul a fost excelent… credeam că exagerează… Nu știu, poate să se dea mari, poate să descurajeze concurența…Acum în sfârșit am înțeles. Poți scrie primul tău roman într-o lună sau hai să zicem un an, dar s-ar putea să fie o idee grozavă într-un înveliș tocmai bun de dat la coșul de gunoi. Nu contest că există și excepții.

Eu astăzi mă declar mulțumită că nu m-am grăbit, că am lăsat ideea să se coacă, experiența să se adune, am prelucrat și finisat cât am putut de bine totul și mă îndrept, abia acum, după câțiva ani, spre linia de sosire: manuscrisul final!

Odată întreruptă verva scrierii, am deschis pagina de Netflix să mă relaxez cu un film romantic, o comedie… ceva. Filmul căruia i se făcea reclamă este unul cunoscut, care mie mi-a fost mereu foarte drag. Se numește ”The mirror has two faces” tradus ca ”Cele două fețe ale dragostei” și are o distribuție remarcabilă: Barbara Streisand, Jeff Bridges, Lauren Bacall, Pierce Brosnan… Am empatizat mereu cu personajul interpretat de Barbara Streisand, chiar dacă nu sunt atât de frumoasă și talentată ca actrița.

Am revăzut filmul, iar acum că s-a încheiat cu acea melodie superbă interpretată de Barbara Streisand și Brian Adams ”I finally found someone” (Am găsit pe cineva în sfârșit), mă gândesc ce bine se potrivesc lucrurile încă o dată. Eroina din film, eu și eroina romanului meu avem atâtea în comun… Lipsa de încredere în sine, în ceea ce privește relațiile, mai ales probabilitatea de a fi admirată de sexul opus… vindecarea de acest sentiment de nesiguranță care poate veni dintr-o direcție sau într-un mod neașteptat și nu neapărat simplu… minciuna pe care ne-o spunem uneori că atracția nu contează… (că nu este esențială este foarte adevărat, dar că poate fi total scoasă din ecuație este complet greșit)… recunoașterea faptului că uneori ți-e efectiv lene să te străduiești să fi atractivă… Cum e posibi? Pur și simplu ți se pare că nu merită osteneala.

Ai zice că acest film m-a aruncat în butoiul cu melancolie și poate n-ai greși prea mult, însă mi-a bifat câteva ipoteze pe care le-am folosit în roman, referitoare la dragostea unei femei mature. Și fii fără grijă, nu am rămas în butoi, pentru că sfârșitul plin de speranță m-a scos de acolo. Mi-am confirmat, încă o dată, că nu e greșit să-ți dorești un final fericit, nu e sirop, nu e fantezie, ci e pur și simplu posibil. Da, recunosc, nu e sufficient să-ți dorești și apoi să dormi în papuci, ci ar fi cazul să faci ceva în direcția asta, să dai o mână de ajutor sorții, să te aștepși să-ți dea însă nu chiar să-ți bage-n traistă.

Și atunci? Păi m-am apucat și am răspuns unuia dintre zecile de mesaje primite și ignorate până azi, în cele vreo două luni de la înscrierea pe un site de întâlniri… O fi bine? O fi rău? Și,  mă rog, ce-ar putea să fie rău? Până la urmă ”telecomanda” e la mine, nimeni nu mă poate obliga la nimic din ce nu mi-aș dori… și oricum nu mai sunt o fetișcană ingenuă ce poate fi păcălită cu o poză în costum de chirurg și o poveste despre cât de mulți bani face el în Londra și cât de dispus este să ți-i pună ție la picioare, că tot nu te cunoaște decât dintr-o poză… Eu am pus-o chiar pe cea actuală, tocmai ca să elimin astfel de oferte, dar se pare că nu mi-a ușurat munca de selecție.

Am răspuns unui mesaj care părea sincer, însă mai are etape de trecut până la a-mi câștiga încrederea, în primul rând o conversație video. Când vorbești cu un om și îl poți privi în ochi, e puțin probabil să mai poți fi înșelat, decât dacă te lași păcălit… dintr-un motiv… sau altul… Și dacă experiența nu face decât să se adune la încercări nereușite, poate măcar mai am o idee pentru o nouă poveste și tot nu e timpul pierdut de pomană.

Întorcându-ne la oile noastre: la scris, la roman, la povești… când m-am apucat să decorez coperțile caietelor în care îmi construiesc poveștile, acelea pe care nu le scriu ad-hoc, ca aici, am crezut că trag de timp, că evit lucrul important: scrisul! S-a dovedit că nu e deloc așa. Alegând materiale și culori pentru tablourile pe care le-am gândit în așa fel încât să ilustreze povestea, m-am simțit mai inspirată la scris. Așa cum am fost astăzi cu romanul, privind la decorul cu dantelă, îngeri, fluturi și pene, dar mai ales la cele trei doamne elegante pe care le-am ales pentru copertă. Mi-am dat seama că prietenia celor trei personaje Dora, deținătoarea magazinului ”Cufărul cu minuni”, Viorica, proprietara anticariatului ”Povești nemuritoare” și Crina, talentata patroană a cafenelei ”Cafea cu iubire și caimac” , nu a fost suficient de bine ilustrată în roman și ar fi nevoie să mai adaug niște scene din care să reiasă buna lor înțelegere și multiplele feluri în care colaborează câștigând fiecare.

În același timp, mi-a venit ideea de a-mi constri propriul ”Cufăr cu minuni”, dar nu va avea în el dantele, ca în poveste, ci va adăposti toate aceste caiete cu povești.

Ce-mi place cum se construiesc unele din altele, cum se suțin unele pe altele, toate aceste idei!

Voi reveni cu alte povestioare mai mult sau mai puțin distractive, pentru unii interesante, pentru alții nu prea… Oricum, deocamdată doamnelor și domnilor vă recomand cu căldură să vedeți, sau să revedeți filmul despre care vă vorbeam: Cele două fețe ale dragostei!

Pe curând!