Curiozitatea_Mica mea prietenă imaginară

 

Cei mai mulți copii au un prieten imaginar în copilărie, însă nu toți vorbesc despre asta, apoi cresc și... uită.

Pe prietena mea o cheamă Curiozitatea, a crescut odată cu mine și nu ne-am despărțit nici acum. Mi-a fost alături de când îmi aduc aminte. La început nu-mi doream prietenia ei pentru că mă băga în tot felul de belele. Am auzit adulții spunând mereu: ”copiii sunt curioși”, dar eu eram un fel de ... ”culme a curiozității”. Una dintre primele exagerări de care îmi amintesc a fost să scobesc plastilina de la sigiliul televizorului proaspăt achiziționat de părinți. Era prin 1964... cred. Apoi mama îmi povestea că pusese pene de găină la prize ca să nu-mi mai bag degetele prin ele. De ce-mi era frică de găini? Se pare că abia începusem să merg, când avusesem un mic conflict cu cocoșul vecinilor încercând să prind un puișor... tot Curiozitatea bat-o vina!

Chiar dacă eu aș fi renunțat la ea la început, până ce i-am văzut și părțile bune, se pare că ea nu era dispusă să renunțe, sau poate nu putea să o facă. Poate că eu eram copilul care îi fusese ”repartizat”? Probail că la început nu era prea încântată de încăpățânarea mea, care însă s-a transformat în timp în perseverență.

Totul s-a schimbat într-o zi, când în viața noastră- a mea și a Curiozității, au intrat ... CĂRȚILE! Aventura a început cu seria ”Helga la mare” și alte câteva aventuri ale frumoasei fetițe blonde. Erau cărți cu foi cartonate, cu poze viu colorate și o strofă de poezie pe fiecare pagină. Fiecare volum avea vreo ... cel mult 10 asemenea foi. A fost dragoste la prima vedere. M-am îndrăgostit irevocabil de cărți, de poezii și povești, de citit și mai apoi de scris. Curiozitatea m-a susținut apoi să învăț să citesc singură, pentru că cei din casă nu aveau timp suficient pentru mine să-mi citească. Problema nu era cu Helga, aventurile ei le învățasem repede pe de rost, dar apăruseră alte cărți: Cei trei ursuleți (cartea cu ilustrațiile pe care le-am regăsit mai târziu pictate pe pereții magazinului cu același nume din centrul Bucureștiului), seria de cărticele ”de buzunar” cu poveștile clasice: Degețica, Scufița roșie... Așa se face că înainte de a merge la școală în clasa întâi, îi puteam citi bunicului ziarul.

Și Universul a lucrat în continuare. Probabil pentru că am apreciat deja darul primit: Curiozitatea, El mi-a scos în cale un alt ajutor care să o susțină: o minune de învățătoare. Și acum, când povestesc cuiva cum decurgeau orele noastre de limba română, ce compuneri minunate învățam să facem, cât de mare preț puneam pe caligrafie și ortografie, se minunează. Nu au mai întâlnit așa ceva. De fapt, nici la noi în școală nu mai era alta ca dumneaei. Era o femeie impunătoare prin statură și lipsită de o frumusețe clasică, poate cu trăsături un pic aspre... masculine. Dar până și la asta semăna cu bunica mea, din partea tatei, pe care o vedeam rar, din cauza distanței București – Dorohoi. Însă când doamna învățătoare începea să ne citească sau să ne povestească ceva, când ne explica o lecție de științele naturii sau logica unei probleme de matematică... eram dintr-o dată pe lavița de sub geamul din bucătăria bunicii, privind la curtea plină cu flori și ascultând-o pe bunica depănând amintiri din copilăria tatălui meu, începând cu botezul, când erau să-l piardă în zăpadă (era ianuarie 1935 și căzuse de pe sanie).

Într-o asemenea atmosferă, nu aveai cum să nu înțelegi, să nu vrei să înveți, să nu fii curios să afli mai multe. La sfârșitul clasei a-IVa, nu era nici un copil, din cei 36, care să nu scrie corect, să nu citească frumos, cu intonație, să nu știe tabla înmulțirii, ordinea operațiilor sau să pună întrebările corecte la o problemă. Din câte am aflat, cei mai mulți au ajuns bine în viață, indiferent dacă și-au dus studiile până la un nivel înalt sau nu.

Curiozitatea m-a susținut apoi să încep să-mi testez limitele: la sport, la performața școlară și, mai ales, la răzvrătire împotriva autorității abuzive (pe vremea aceea mama). Așa știa ea să-și arate grija față de mine, încercând să-mi cenzureze fiecare mișcare, apoi văitându-se că nu sunt în stare să fac nimic singură. Asta referitor la activități casnice sau extrașcolare, pentru că la școală eram premiantă, fără dificultate. În afară de faptul că-mi plăcea să învăț și o făceam cu ușurință, școala era locul unde eram apreciată la ceea ce eu consideram a fi adevărata mea valoare.

Revolta mea împotriva interdicțiilor s-a lăsat adesea cu pedepse fizice. Asta a durat până la liceu, când eram probabil prea mare ca să mai fiu pedepsită astfel sau pur și simplu am fost considerată o cauză pierdută. Și dacă tot învățam, ce mai conta restul?

Să nu credeți că voiam să stau noaptea prin oraș, să fac parte din vreo gașcă, să fumez sau să consum alcool. Nu mi se păreau suficient de interesante aceste aventuri. Îmi doream să merg mai des în excursii și tabere, să ies mai des în parc sau la film cu colegii, să mă plimb pe oriunde și oricâd cu rolele (pe atunci patine cu rotile) sau bicicleta, dar de cele mai multe ori nu mi se permitea, așa că uneori ”fugeam de acasă” și-mi făceam de cap. Aș fi vrut să încerc rețete la bucătărie și am făcut-o de cîteva ori, dar toate aveau locurile lor atât de precise și era o curățenie ”de farmacie” peste tot, încât nu am putut masca aventura. Mi s-a aplicat din nou corecția și am renunțat.

Cel mai rău era, că din dorința de a avea totul sub control, mama îmi răscolea adesea camera și mai ales biroul, cu pretextul că nu sunt destul de ordonată. Așa că păstrarea unui jurnal, caiet cu povești sau ceva de acest gen era o adevărată aventură, nu întotdeauna reușită. Începusem să scriu propriile povești în clasa a-IIIa, sub îndrumarea dragei mele învățătoare, însă atunci aceasta era tema pentru școală. Mai tărziu am fost inspirată de ceea ce citeam. Mereu Curiozitatea mă îndemna să citesc mai devreme cu 2-3 ani cărțile recomandate la școală. Am făcut o pasiune pentru poveștile triste sau cu final indefinit, pentru că așa consideram că era viața mea. Așa au fost și primele mele povești.

Cred că optimismul, mi-a revenit odată cu nașterea fiicelor mele. Atunci Curiozitatea mi-a fost de cel mai mare ajutor. Nu doar că am vrut să citesc să văd cum le pot crește sănătoase și cum le pot educa pentru viață, mai mult decât doar pentru o meserie, dar am fost curioasă să văd cât de bun părinte aș putea deveni, folosind dezvoltarea personală, la începuturile ei pe atunci, în România. Și asta nu numai că a dat un bun start fiicelor mele în viață, dar mi-a schimbat mie întreaga perspectivă asupra vieții.

Curiozitatea mi-a fost alături apoi în toate încercările mele de autodescoperire.

Mă întrebam: ”Oare chiar am două mâini stângi așa cum zicea mama?” S-a dovedit că nu era de loc așa. Ea doar nu avusese răbdare să-mi explice. Cum aș fi putut fi o nepricepută cînd bunicul a fost fierar, tata un excelent maistru mecanic și pilot de avion, bunica din partea mamei brodeză, mama pricepută la gătit, croitorie, tricotat și croșetat...!?

Așa a început aventura pe tărâmul handmade. Am avut nevoie de Curiozitate pe tot acest parcurs, care continuă încă. Am început cu niște simple vestuțe, căciulițe și botoșei pentru fete, când erau mici, am continuat cu trusoul păpușii Barbie și goblen. 

Am luat apoi o pauză și când lucrurile s-au mai așezat un pic în viața mea, am revenit la a-mi folosi mâinile în timp ce ascult ceva. La început a fost muzică, apoi au apărut audiobook-urile. Am început cu bijuteriile frivolite, tot din curiozitate. De ce aș fi făcut ceva tradițional când puteam încerca ceva nou? Cunoașterea limbilor străine m-a ajutat să folosesc cu succes tutorialele de pe Youtube. Am continuat prin a face cutiile și felicitările care să însoțească bijuteriile cînd le ofer cadou și așa am ajuns la decoupage și la tablouri mix-media și art journaling. Dacă nu eram atât de curioasă, aș fi renunțat uneori când lucrurile au devenit dificile: nu găseam materialele sau ustensilele potrivite și eram nevoită să improvizez, era dificil să aloc fonduri pentru aceste activități pe care nu m-am decis niciodată sub ce formă să le monetizez...

Curiozitatea m-a ajutat să-mi mai dezvolt o pasiune: studiul limbilor străine. Dacă doamnei învățătoare îi datorez pasiunea pentru scris povești, domnului profesor particular de limba engleză, care a venit săptămânal la noi timp de 9 ani- de pe când eu aveam vreo 7-8 ani, îi datorez pasiunea pentru comunicare în alte limbi și ideea de a citi cât mai multe cărți în limba maternă a autorului. Între timp, la școală am învățat franceza și un pic de germană în liceu.

Fiind acasă, în anul de concediu postnatal pentru mezina familiei, în perioada când apăruse televiziunea prin cablu, am avut ocazia să vizionez filme bune mult mai devreme în limba italiană, decât pe canalele românești. Curiozitatea m-a îndemnat să încerc: și mi-a ieșit, pur și simplu ascultând, fără subtitrare, până ce am priceput. Într-un an am ajuns să înțeleg foarte bine. Mai târziu mi-am cumpărat cărți și am învățat cititul, scrisul și gramatica strict necesară.

Peste câțiva ani am avut o nouă provocare cu limba spaniolă și/sau portugheză. La televizor rulau deja multe telenovele sud americane, inclusiv braziliene, iar copiii vorbeau la școală despre asta. Ca în toate celelalte: jocurile pe calculator, ieșirile în oraș, prietenii... am discutat și am ajuns la un compromis. Ca să nu ne pierdem timp prețios urmărindu-le pe toate și umplându-ne mintea cu idei ”prostești”, să alegem de comun acord una suficient de interesantă, însă să avem în vedere și învățarea limbii nu numai acțiunea. A funcționat din nou. Astăzi toate patru înțelegem limba spaniolă. Eu am dus lucrurile mai departe și am aprofundat apoi, ca și la italiană, scrisul, cititul și gramatica. Însă chiar și după mai bine de zece ani, fiica mea cea mare, în această vară, când a fost în concediu în Gran Canaria s-a descurcat înțelegând bine spaniola.

Curiozitatea m-a îndemnat să aflu dacă mai sunt și alții care învață cu atâta ușurință limbi străine, care, cum, de ce...? Trăind în epoca Google și Youtube nu mi-a fost greu să-i descopăr. Am ajuns la concluzia că ceea ce eu aplicasem intuitiv, la îndemnurile bunei mele prietene Curiozitatea, este de fapt metoda de studiu INTUITIVĂ, a limbilor străine. Pe scurt, metoda se bazează pe modalitatea în care copiii învață limba maternă: imersiunea în mediul limbii respective, repetiție, înțelegere, vorbit, citit și mai târziu scris și gramatică.

Curiozitatea m-a împins mai departe și am vrut să văd cum funcționează asta pentru o limbă care nu face parte din familia limbilor cu origine latină. Am oscilat între rusă, greacă și turcă. Am fost nevoită să aleg turca pentru că am ”material didactic” din plin. Online și la TV rulează o grămadă de filme și seriale turcești, unele chiar bune (recomand ”Fă-mă să cred”, ”Comedie romantică cu parfum de iubire 1 și 2”, miniserialele ”Un alt sine”, ”Intersection”...).

Nu-mi pare rău că am ales-o, a ajuns să-mi placă cum sună. Și iată că au trecut aproape doi ani, în care am studiat cu intermitențe, dar pot spune că am ajuns la un nivel bun de înțelegere. Mi s-a părut că am făcut o mare descoperire când am înțeles topica propoziției (norocul meu că seamănă un pic cu limba germană) și mai ales când am înțeles rolul important al sufixelor în formarea cuvintelor. De atunci totul a devenit mult mai simplu. M-am bucurat apoi, ca un copil de o jucărie nouă, în ziua în care am sesizat că traducerea unei expesii nu a surprins exact nuanța dată de vorbitor. Acum încep să citesc, să scriu și să învăț un pic de gramatică.

Când studiez o nouă limbă, obișnuiesc să exersez gânditul în acea limbă, cât mai devreme posibil. Asta are și un efect ... un pic hilar. Când vizionez un film sau ascult un audiobook în limba engleză, care este ca o a doua limbă maternă pentru mine, după mai multe zile de ascultat doar limba turcă, preț de câteva minute sau fraze, muzicalitatea limbii engleze îmi pare un pic stranie... străină. Revin repede la normal, dar mă distrează faza.

Da, Curiozitatea m-a ajutat să realizez cele mai multe lucruri bune din viața mea. Știu că unii o judecă după proverbul ”Curiozitatea a omorât pisica”, însă este o simplă confuzie. Aceea este Indiscreția și e cu totul ”altă poveste”.

Însă nu pot să închei înainte de a vă spune cum s-au adunat toate astea într-un singur loc: poveștile, limbile străine, activitatea handmade, pasiunea pentru teaching, coaching și mai ales dragostea pentru copii.

Lucrez la un program de parenting bazat pe povești cu tâlc, originale, scrise în jurnale cu ilustrații alcătuite din mini tablouri mix-media, pe care le creez special pentru fiecare poveste.

Am postat de curând câteva dintre povești pe grupul meu de Facebook ”Prietne noastră, Povestea!”. Încă le puteți găsi acolo, sau aici, pe blog Cu titlul ”Jurnalul dimineților unei femei cu minte”.

Mi-am propus de semenea să documentez cu povești și cu asemenea ilustrații un jurnal al călătoriei mele spre greutatea optimă, unul care să povestească în detaliu cum mi-am stimulat creativitatea pentru a scrie primul roman și un altul, în format audio și video pe Youtube, în care să descriu în detaliu călătoria de învățare a unei limbi străine prin metoda intuitivă.

Când romanul, programul de parenting, jurnalele și canalul de Youtube se vor întâlni cu publicul care este în căutarea acestor resurse, Curiozitatea, prietena mea de suflet își va vedea, în sfârșit, răsplătite eforturile ei de atâția zeci de ani.

   Așa că vă îndemn și pe voi: Fiți curioși!

Exersați curiozitatea, nu contează ce vârstă aveți! Nu veți regreta nici o clipă timpul și efortul depus, vă vor fi răsplătite mult peste așteptări! 

Succes!