Povestea rezoluțiilor de Anul Nou

 

(partea întâi din… posibil vreo șapte)

În fiecare an, nebunia începe cam... pe la 1 decembrie.

Este sărbătoare națională și sunt primele zile libere ale lunii, așa că avem ceva timp să ne gândim și să planificăm decorarea casei, aprovizionarea pentru petrecerea de Crăciun și Revelion, cumpărarea, împachetarea și ”livrarea” la timp a cadourilor...

Și, nu știu pentru tine cum e, dar la mine se întâmplă ca, în tot acest tumult declanșat de ”începutul sfârșitului de an”, la un moment dat să se facă liniște și să-mi amintesc brusc de ”Rezoluțiile pentru Noul An”!

Mă apuc să caut pagina pe care le-am scris pe cele din acest an. Unele s-au împlinit, altele nu încă, iar câteva nu mai sunt atât de importante cât mi se păreau când m-am gândit prima dată la ele. Dar sunt ani în care nu le scriu sau nu păstrez cu grijă foaia. Acum am găsit paginile din 2009, 2015, 2021 și 2023. Îmi amintesc cu ajutorul lor de rezoluții care se repetă și care ”se încăpățânează” să nu se manifeste, dar, din păcate, nu sunt din cele la care sunt dispusă să renunț. Așa este publicarea primului roman, pe care îl ”pitrocesc” de prea mulți ani sau revenirea la greutatea optimă, pe care am avut-o destul timp încât să mă obișnuiesc cu ea mai mult decât cu supraponderabilitatea, ori consecvența în completarea unui jurnal, mai mult decât câteva săptămâni sau chiar luni...

Țin paginile în poală, îmi rezem capul pe perna canapelei și închid ochii, încercâd să înțeleg ce se întâmplă, să găsesc o soluție, sau măcar o idee, ”salvatoare”.

Îmi aud numele strigat de o voce străină, fermă, dar blândă:

-Gabriela, bine ai venit! Îndrăznește și intră!

Mă uit în jur și observ că sunt în fața unei uși întredeschise. Este o ușă înaltă, masivă, din lemn de stejar, cu un mîner mare de alamă. Împing ușor ușa să-mi fac loc și-mi strecor întâi capul, să arunc o privire în interior. Nu văd decât un o sală de așteptare, cu măsuțe și canapele și un coridor scurt, care pare să cotească la dreapta. Podeaua este acoperită cu un covor albastru ca cerneala, iar pereți cu un tapet alb, presărat cu buchete de albăstrele dă un aer vesel încăperii fără ferestre. Intru și mă apropii de prima măsuță din stânga, pe care sunt niște reviste. Citesc titlurile: ”Relații de familie”, ”Independență financiară”, ”Sănătate și frumusețe” și întrebându-mă dacă sunt cumva în sala de așteptare a unui psihoterapeut sau coach, o ridic pe cea cu titlul ”Scriitorul meu preferat”.

În timp ce mă așez pe canapea și încep să răsfoiesc revista frumos ilustrată, se aude din nou vocea:

-        Aș fi putut să pun pariu că aceea va fi prima revistă care te va interesa. Până la urmă scrisul și cititul sunt pasiunile tale neschimbate, de mai bine de 50 de ani.  

-        Aș putea să știu cu cine am plăcerea? întreb eu, uitându-mă mirată în jur?

De pe coridor se îndreaptă spre mine un bărbat înalt, cu păr cărunt și trăsături ferme, aproape aspre, îndulcite de o privire ca un cer senin și de un zîmbet cald. Poartă un cosum bleumarin, bine croit, care îi scoate în evidență corpul atletic. Cămașa bleu, are primul nasture deschis, pentru că nu poartă cravată. Îmi place asta, atmosfera ar fi părut prea oficială sau rigidă cu cravată. Mă uit în jos, la mine, și observ că sunt îmbrăcată cu rochia mea roșie și port pantofii gri, de piele întoarsă, cu toc înalt. Mă gândesc că nu i-am mai purtat de ceva vreme și totuși mă simt comod în ei, iar rochia, curios, nu mă strânge. Dar las aceste nedumeriri pentru mai târziu.

Ca să nu fi nepoliticoasă, întând mâna și spun:

- Îmi pare bine să vă cunosc, cu cine am plăcerea?

- Sunt ghidul tău în această introspecție. Numele meu nu este important acum. O să-ți dai seama până la urmă cine sunt.

Îi arunc o privire pe jumătate mirată, pe jumătate nemulțumită, iar el zîmbește din nou, ținându-mi încă mâna între palmele lui mari și calde.

- Nu ai de ce să te temi. Tot ce este aici, ce vei face sau vei vedea este menit să te ajute să-ți lămurești îndoielile pe care le ai referitor la rezoluțiile de Anul Nou.

- Asta e chiar... interesant, mă aud eu spunând cu un glas încă nesigur, negăsind un termen mai concret pentru această situație bizară.

- Să mergem atunci, spuse Ghidul meu și mă trase ușor după el, ținându-mă de mână. 

Am pătruns pe coridorul îngust, care cotea brusc spre un alt culoar, acoperit cu un covor moale de cularea mierii. În fața noastră sunt trei uși întredeschise, asemănătoare cu cea de la intrare, doar că pe fiecare dintre acestea, pe o plăcuță argintie, pot citi litere frumos caligrafiate. Pe prima din stânga scrie ”Relații de familie”, pe a doua ”Independență financiară”, iar pe a treia ”Sănătate și frumusețe”.

- Hai, pe cuvântul tău! îmi zic eu în gând. Și dacă e așa une e a patra ”Scriitorul meu preferat”?

Ghidul meu începe să râdă, dovadă că, într-un fel sau altul a ghicit la ce mă gândeam, și îmi spune calm:

- Nu este nevoie de o asemenea încăpere, pentru că tu ești acel scriitor.

- ”Haida de”! Spun eu contrariată (probabil sub influența limbii turce pe care o studiez... ha,ha,ha!). Scriu cu plăcere, dar am o mulțime de scriitori pe care îi admir și câțiva pe care îi iubesc și ultima dată când am verificat, eu nu eram pe listă, completez eu adoptând o față de fetiță îmbufnată.

- Dar priveșe un pic din altă perspectivă, mă îndemnă Ghidul meu, punându-mi mâinile pe umeri și întorcându-mă cu fața spre el ca să mă poată privi în ochi. Când ție îți place atât de mult ce ai scris încât ai, în sfârșit, curajul să publici- nu contează unde: pe blog, într-o carte sau revistă... oriunde, atunci înseamnă că ești în primul rând unul dintre scriitorii tăi preferați. Bineînțeles că vei fi așa și pentru alții, dacă le vei da mai des posibilitatea să-ți citească scrierile. Și fără îndoială că vei avea scriitori care-ți vor fi mereu modele pentru unul sau altul dintre aspectele muncii de scriitor, dar asta nu exclude faptul că tu poți fi și chiar ți-ar fi de ajutor să fii scriitorul tău preferat.

- La ce crezi că m-ar ajuta? întreb eu circumspectă.

- În primul rând la a fi mai puțin autocritică și mai încrezătoare în talentul și experiența ta. Poate așa ai da drumul mai repede în lume celor mai multe scrieri care stau cuminți și ordonate în fișierele laptopului tău.

- Hmmm. Poate, spun eu încă neîncrezătoare. Cred că am încercat asta, dar nu prea mi-a ieșit deocamdată. Tot mai găsesc o nouă metodă de a prezenta mai bine un personaj, de a descrie mai interesant o scenă din roman, sau îmi vin mereu alte idei de combinare a poveștilor în diferite volume, cu tot felul de scopuri. Și la final... rămân doar atât: niște fișiere, pe care le salvez cu grijă pe hardul mobil, ca să nu se piardă.

- Ai putea să le printezi, la imprimanta pe care ai cumpărat-o renunțând la bicicletă și mulțumindu-te cu o trotinetă. Văzându-le pe hârtie, e foarte probabil că-ți va fi mai ușor să ți le imaginezi publicate și poate chiar îți vei dori să începi să o faci.

- Este chiar scopul pentru care am cumpărat imprimanta, dar ... nu știu cum se face... că m-am deturnat, singură, din nou. M-am apucat să printez poze pentru decorațiuni de Crăciun. Am făcut primul meu Calendar Advent și am de gând să fac niște jurnale, agende și felicitări și să decorez niște cutii, pentru mine și pentru cadouri. Și uite așa, n-am ajuns să printez decât sumarul romanului, pe care nici măcar nu m-am apucat să-l revizuiesc.

- Vrei o sugestie? mă întrebă Ghidul meu, așteptând cu răbdare decizia mea.

- Nu mi-ar strica! spun eu zâmbind recunoscătoare.

- Planifică-ți să printezi alternativ scrierile și imaginile. Am observat că pentru tine funcționează dacă ai deja lămurit unde și cum vei păstra foile printate, așa că ar fi util să-ți pregătești niște dosare, din acelea decorate cum îți place ție.

- Are sens să te întreb de unde ști toate astea despre mine? Ha, uite chiar și asta e o întrebare retorică! zic eu și izbucnim amândoi în râs.

- Dacă am epuizat acest subiect, revenind la ușile din fața noastră, ce zici dacă te decizi în care cameră ai vrea să intri mai întâi?

- Hmm...!? zic eu ducând degetul la bărbie. Aș fi curioasă să aflu cât mai multe despre relații, aș avea nevoie să-mi limpezesc, în sfârșit, relația cu banii și fără sănătate toate astea nu au nici un sens... Nu e ușor să iau o decizie în condițiile astea...

- Nu e simplu, dar poate fi ușor! Spuse Ghidul cu un zâmbet ștrengăresc în colțul gurii.

Avea acel fel de a zâmbi cu toată fața, care mă fascinase întotdeauna, pe care îl consider cea mai frumoasă trăsătură fizică a unei persoane. Am zâmbit în sinea mea. Eram pe cale să mă îndrăgostesc la prima vedere de ... terapeutul meu de ocazie. Nu, nu-mi doream asta! De fapt era ultimul lucru care îmi lipsea. Mi-am întors privirea vrând să par preocupată de alegerea pe care urma să o fac și, amintindu-mi că probabil îmi poate citi gândurile, am simțit cum încep să roșesc.

- Ai nevoie de un indiciu în plus, mă întrebă Ghidul, ca și cum nu ar fi știut la ce mă gândeam.

- Mi-ar fi de mare ajutor! am spus eu, ca să-mi deturnez gândurile inundate de prezența lui minunată.

- Ești deja conștientă că valorile tale sunt sănătatea, familia și independența, însă nu le-ai pus niciodată cu adevărat în ordinea lor firească. Legea cauzei și efectului ar spune: banii, câștigați din lucrul făcut cu plăcere și responsabil, te ajută să ai grijă de sănătate, iar aceasta te susține să te preocupi de îmbunătățirea relațiilor.

-Da, am spus eu, cam cu jumătate de gură. Am vrut să fiu spirituală sau ... nu știu... poate doar interesantă, sau în ton cu moda din dezvoltarea personală și am lăsat banii pe planul doi sau chiar trei, deși acolo, în acea relație, au fost întotdeauna cele mai mari piedici de depășit. Am început de curând să înțeleg această cauzalitate, însă nu am făcut nimic în legătură cu ea... încă.

- Ar fi un moment bun să începi să o faci. Ce zici, te încumeți? Dacă vrei îți pot fi alături, dar dacă nu-ți dorești asta, te voi aștepta și vom putea să stăm de vorbă pe îndelete despre orice nelămuriri pe care le-ai avea, după ce vizitezi încăperea aleasă.

- Nu obișnuiesc să împărtășesc cele mai importante griji sau plăceri cu nimeni... dar, mă gândesc... că aș vrea să schimb asta, așa că hai să intrăm împreună în camera ”Independență financiară”!

Ghidul mă luă din nou de mînă, împinse ușa și îmi făcu loc să trec, apoi mă urmă și închise ușa în urma noastră.

Încăperea mi se pare ciudată. În partea dreaptă sunt câteva polițe de lemn, sprijinite pe suporturi elegante de fier forjat. Sunt pline cu cărți legate în coperți elegante de piele și printre ele presărate, ici- colo, deloc întâplător, ci cu un bun simț artistic, diverse obiecte: felicitări cu forme interesante, cutii frumos decorate cu capacul ridicat, lăsând la vedere bijuterii artizanale minunate și mici tablouri în culori pastelate.

Peretele din spatele rafurilor este acoperit cu un tapet cu trandafiri mari, turcoaz. Ridic ochii spre tavan și văd coborând de acolo un candelabru format din numeroase frunze verzi de sticlă. Atunci îmi dau seama că este singura sursă de lumină. Nici această încăpere nu are fereste. Mă lăsasem pentru o clipă înșelată de foto-tapetul de pe peretele din față. O imagine cu ferestre deschise spre o mare calmă și un cer senin. Mă uit în jur după un aparat de aer condiționat, dar nu-l văd. Ghidul mă atinge ușor cu mâna pe spate și mă mângâie ocrotitor. Da, îmi dau seama că nu are rost să mă îngrijorez, pentru că, nu știu cum, dar aerul este plăcut și proaspăt. În mijlocul camerei, pe covorul moale de culoarea ierbii de primăvară se află două fotolii comfortabile tapisate cu o stofă de culoarea mării.

- Oare e puțin prea mult verde aici? îmi spun eu. Însă îndată ce-mi îndrept privirea spre cealaltă parte a încăperii înțeleg că nu e așa. Toată această zonă a camerei este înțesată cu cutii de carton puse cam la întâmplare una peste alta, unele chiar într-un echilibru deloc sigur. Din unele se văd ieșind colțuri de cărți sau de dosare, în altele se pot zări haine uzate sau diverse ustensile de bucătărie sau bibelouri vechi și chiar ciobite.

Mă uit nedumerită la Ghid. El mă îndeamnă în tăcere să luăm loc în fotolii, de o parte și de alta a măsuței pe care se află un serviciu de cafea. Mă invită să mă așez cu fața spre dezastrul din stânga încăperii, deși au aș fi preferat să-i întorc spatele. Cu gesturi calme și elegante ia cafetiera și îmi toarnă cafea, peste cele două mici cuburi de zahăr care se aflau în ceașcă. Camera se umple de aroma mea preferată ”irish cream”. Zâmbesc încântată și amestec absentă cu lingurița în ceșca aburindă, încercând să descifrez misterul acestei camere.

- Îți amintești? începe Ghidul după ce luase o primă înghițitură de cafea zâmbind încântat. Ai scris niște povești în care ai ilustrat tehnici NLP, în vremea când ai studiat pentru Master NLP, acum vreo... aproape 10 ani. Au fost unele bazate pe tehnica ”rescrierii trecutului” care consta în redecorarea încăperilor. Mi-au plăcut, mi s-au părut atractive și bine structurate, așa că m-am inspirat din ele în conceperea acestui decor.

- Nu zău, ți-au plăcut? Mă faci să râd! am spus eu cu un glas plin de amărăciune. Pentru o poveste, una care mie chiar mi-a plăcut, am primit un feedback foarte aspru, un singur cuvânt ”laim” (deplorabil). M-a făcut să mă simt total nepregătită să public ceva de valoare. Dar pentru că a trebuit să-mi onorez contractul pe care-l aveam, să public povești pe site-ul de specialitate, am scris și publicat și restul de povești, însă cu o continuă strângere de inimă. Am căutat profilul celui care a făcut comentariul și nu am găsit pe cineva a cărui părere ar fi trebuit să conteze pentru mine, și totuși incidentul m-a ținut mult pe loc... sau cred că m-a tras chiar câțiva pași înapoi.

- Pe moment reacția ta afost umană și normală, îmi spuse Ghidul cu vocea deja atât de familiar de blândă. Și-a întărit încurajarea așezându-și delicat mâna peste a mea, pe mica măsuță care ne despărțea, și căutând-mi privirea. Însă ai citit în atâtea locuri și de atâtea ori ... să zicem, de la Louise Hay și Wayne Dyer la John Assaraf  și de la Paolo Coelho la ... Bernard Shaw, că nu trebuie să dai voie să te influențeze părerile celor de la care nu ai primi sfaturi. De ce ai uitat totul la primul cuvât dur?

Și așa pierzîndu-mă în privirea lui albastră, m-am pomenit spunând:

- Pentru că am reacționat precum fetița de 7-8 ani, cuminte și premiantă, care era certată pentru cele mai mici greșeli și nu era niciodată lăudată, care credea clar că nu va fi în stare de nimic bun și important vreodată. Și înțeleg acum că am păstrat convingerea asta timp de zeci de ani, deși credeam că am vindecat-o.

- Ar fi fost cazul să scapi de ea, având destule dovezi că nu este adevărată. Ai reușit orice ți-ai propus vreodată, chiar dacă uneori mai greu sau după mai multe încercări, spuse Ghidul cu o voce plină de admirație sinceră.

- Da, dacă rememorez... am reușit să fiu o soție destul de bună, o mamă chiar foarte bună, mi-am dat libertatea de a-mi schimba cariera cum am vrut și mi-a plăcut și am ajuns să lucrez cu copiii, așa cum mi-am dorit mereu. Am reușit să-mi dezvolt toate aptitudinile și pasiunile pe care mi le-am dorit... cel puțin deocamdată: scrierea creativă, studiul limbilor străine – am ajuns deja la a șasea, lucrul de mână: croșetat, tricotat, cusut, pictura, colaj, decoupage, mersul pe patine și bicicletă... au mai rămas... cântatul la pian și dansul – din ce îmi vine acum în minte. Dar tot nu înțeleg de ce toate astea nu sunt dovezi suficiente care să-mi dea curajul să-mi public scrierile sau să vând obiectele handmade la prețul corect ori chiar să cer mai mult pe orele de meditații, când ofer atât de multă valoare?

- Te-ai gîndit că se aplică și la tine ceea ce-i spui uneori prietenei tale cu care faci coaching pro-bono? Drumul de la creier la inimă este scurt în realitate (vreo ... 30 de centimetri, să zicem), însă uneori se parcurge foarte greu și pare plin de obstacole și întortocheat. Tu știi toate astea. Uneori le mai uiți, dar chiar și când ți le reamintești, oare le dai voie să rescrie acel trecut plin de neîncredere în forțele proprii?

Am căzut pe gînduri și o lacrimă a pornit la vale pe obrazul drept.

În minte vedeam clar imaginea fetiței care se străduia să-și mulțumească mama autoritară și tatăl prea mult absent și i se părea că nu reușește orice ar face. Și ca să poată face față s-a refugiat în lectură și, mai târziu, în scris. În povești putea fi oricine și putea face orice. Poveștile citite și cele scrise de ea, au devenit singurele ei adevărate prietene și au rămas așa mereu.

Acel cuvât urât a fost ca o jignire la adresa unei prietene, nu numai o reamintire a nesiguranței trecute.

Ghidul întinse mâna și îmi șterse cu delicatețe lacrima de pe obraz, îmi puse un deget sub bărbie și îmi căută din nou privirea. Probabil că înțelese că aveam nevoie să eliberez toate acele emoții adânc îngropate și proaspăt redescoperite, așa că veni și se așeză pe covor lângă fotoliul meu, mă trase lângă el și îmi puse capul pe umărul lui spunându-mi cu blândețe:

- Plângi, cât simți nevoia, eliberează-te de tot ce ai ținut atâta vreme ascuns. Dacă apoi ai să simți nevoia să țipi sau să trântești ceva poți să faci asta cu oricare dintre cutiile de carton de care oricum ne vom ocupa mai târziu.

Am plâns așa, cu suspine, udându-i gulerul hainei, poate chiar și cămașa și la un moment dat am simțit că am obosit ori că nu mai am lacrimi și m-am oprit. El știa că eu uneori mă maifestam ”violent” și de aceea menționase țipetele și trântitul, dar în ultima vreme am simțit tot mai rar nevoia să mămanifest așa.

A simțit că m-am liniștit și m-a ajutat să mă ridic. Am luat de pe masă câteva șervețele cu care mi-am șters ochii și nasul, apoi l-am privit întrebătoare. Își pusese haina pe brațul fotoliului și își sufleca mânecile cămășii.

- E vremea să trecem la treabă, spuse, apucând prima cutie dintr-o grămadă și răsturnându-i conținutul pe covor.

 

Va urma