Lansarea la apă - Partea 2

Partea 2 - Aventura primei mele povești publicate

Sunt mândră că pe 12 mai voi ține în mână prima carte tipărită sub egida unei edituri, în care este publicată și o poveste a mea.

Este desigur doar o primă etapă în călătoria mea spre cel mai drag vis: de a mă numi cu adevărat scriitor. Deocamdată nu este un volum semnat în întregime de mine și chiar această singură poveste, alături de alte douăsprezece, o gândisem mai lungă, mai detaliată, însă spațiul disponibil m-a forțat să renunț la o parte din ea. Dar aveam de multă vreme nevoie de primul pas în această călătorie a poveștilor mele spre public și iată că l-am făcut, în sfârșit!

O să fie poveștile mele citite de multă lume? La început, bineînțeles că o să depindă totul de promovare. Apoi, dintre cei care își vor face timp să-mi citească povestea, unii vor empatiza cu personajele sau vor agrea stilul, alții nu. Cei dintâi vor aștepta cu interes să citească mai mult. Ceilalți un sunt publicul meu țintă. Dar până la urmă cine este acest public ”țintă”? Cui mă adresez eu, în scrierile mele? Pe cine am în minte când scriu?

Cel mai adesea am în minte acea Gabriela... de acum douăzeci – treizeci de ani și toate provocările pe care a fost nevoită să le înfrunte ca mamă singură cu trei copii, în toate domeniile: job, finanțe, locuință, timp cu copiii și timp pentru ea, parteneri de viață, pasiuni. Pentru toate astea ea a găsit un răspuns: dezvoltare personală și spirituală.

În jurul meu astăzi întâlnesc adesea alte ”Gabriele”, în diferite etape ale vieții lor sau aflu despre existența lor din mass media. Unele își găsesc drumul cum am făcut-o eu, dar altele sunt tentate să se lase descurajate și să renunțe la visuri sau la iubire, își pierd stima de sine și încrederea în viitor. De ce eu am reușit? Nu știu, poate curiozitatea și curajul cu care m-a binecuvântat Dumnezeu au avut exact acest scop, să ajung aici și să pun în povești frumoase experiența mea, iar ea să dea curaj celor care nu-l au încă.

Uneori scriu o scenă despre momente grele, dureroase, prin care trece personajul meu, iar eu știu că ceva asemănător mi s-a întâmplat sau că am fost martoră la așa ceva și nu mă pot abține, mă emoționez, uneori... chiar plâng. Și mă gândesc: ”Oare am reușit să pun suficient de bine în cuvinte această stare ca cititoarea mea să simtă la fel? Sper că da!”

Însă nu mă mulțumesc doar cu speranța. Exersez. Scriu mult și de toate. Studiez tehnici de scris, de editare și corectare, ca să fiu în fiecare zi și cu fiecare poveste sau capitol de roman tot mai bună, pentru tine, dragă cititoare – ca mesajul meu să ajungă la tine cât mai clar. Dar o fac și pentru mine – ca efortul să nu-mi fie în zadar.

V-am mai pomenit, aici pe blog, în diverse povești că mă inspiră aproape orice văd în jurul meu. Am scris povești despre copacii din fața ferestrei, despre lucrul la obiectele handmade, despre oamenii întâlniți pe stradă sau în metrou, despre ploaie sau mare și valuri, despre întâmplări trăite alături de elevii mei zi de zi. Și voi continua să fac asta. Simt că aceste povești au nevoie să fie spuse. Sunt eu prima care le scriu? Nici pomeneală! Le-a mai scris altcineva exact așa, din aceeași perspectivă? Aproape sigur că nu!

Când scriu un roman, așa ca acum, lucrurile sunt chiar mai ”ciudate”. Fiind o persoană preponderent vizuală, îmi imaginez cu ușurință personajele și locurile despre care scriu. Apoi, fără să-mi dau seama mă trezesc în poveste. Este ca și cum totul se derulează ca un film în jurul meu. Eu sunt acolo, în mijlocul evenimentelor, invizibilă pentru personajele mele, ca să nu le stânjenesc. Îmi dau seama de asta mai ales când mă opresc din scris. Mă uit în jur, în cameră, și am senzația că m-am întors dintr-o călătorie. Probabil de aceea nu sufăr prea mult că nu călătoresc în realitate, din lipsă de timp sau bani.

Mai mult decât atât, dacă scriu seara târziu, iar luna aceasta în programul de mentorat în care m-am încris o fac de la 22 la 23, în fiecare zi – inclusiv în weekend, iau personajele și întâmplările cu mine în vis. Dimineața mă trezesc că-mi amintesc câte o frântură de poveste trăită în somn, în care am fost eu personajul principal. Mă bine dispune treaba asta și adesea mă aleg cu noi idei pentru poveste.

Și ca să fie tacâmul complet, adică să înțelegeți că trăiesc cu, în și pentru poveste până ce o scriu, mergând pe stradă, fiind la ore, văzându-mi de treburile zilnice, vrând-nevrând culeg idei noi de peste tot. De exempl, am văzut acum câteva zile un bărbat care ieșea de la metrou când eu intram. A fost ca și cum mi-am întâlnit propriul personaj: aceeași vîrstă, statură, trăsături, la fel de elegant îmbrăcat, însă acesta avea un mic defect fizic, șchiopăta un pic. M-am bucurat să văd că cineva exact cum mi-am imaginat exista în realitate, deși eu adunasem caracteristici de la mai multe persoane cunoscute și le combinasem. Dar și mai mult m-am bucurat de conștientizarea că personajul meu era ”perfect”, deși nu avusese și nu avea o viață ușoară. Mi-am dat seama că adăugându-i această imperfecțiune fizică îl fac mai uman și mai credibil.    

Și situațiile de genul acesta se repetă destul de des pe parcursul scrierii unei cărți. Sper că această ancorare în realitate să dea poveștilor savoarea necesară pentru a fi citite cu drag, astfel încât mesajul să ajungă la destinatare.

Punând atâta suflet în ce scriu, am suferit un pic pentru scurtarea primei mele povești care va vedea lumina tiparului. De aici ideea acestui articol.

Voi pune aici introducerea și încheierea pe care nu le veți putea citi în carte, care însă vor apărea, atunci când voi reuși să public seria de cinci povești (4+1), una pentru fiecare anotimp și una introductivă, toate despre terapii neconvenționale, precum scrisul. Aceasta ar fi povestea de toamnă, ar urma cea de iarnă și tot așa.

Iată partea lipsă din poveste:

”Draga mea cititoare,

Astăzi pun în mâna ta gânduri dragi, în care am cuprins cât am putut de bine ceea ce simt în legătură cu scrisul, cât de mult face parte din viața mea, cum îmi este sprijin și sfătuitor și cum poate fi și pentru tine, când îl vei accepta ca prieten.

De vreo câteva luni, semnul inimii îmi apare tot mai des, în cele mai neașteptate locuri. Azi dimineață s-a format din spuma cafelei, la suprafața cănii, săptămâna trecută m-a uimit când   l-am văzut pe masă, format din pata de suc de merișoare prelinsă din sticlă, când mi-am turnat în pahar. Înainte de asta îl întâlnisem în poze pe Facebook, reclame pe stradă, pete de ploaie pe asfalt, forme de pietre în nisip... Și desigur, m-am întrebat: Care o fi mesajul?

Știi, draga mea? Eu nu cred în coincidențe sau ”semne”, ci doar în sincronicități, pe care le consider mesajul de răspuns al Universului la întrebările mele nerostite.

Dimineață, când am văzut inimioara în cafea, am făcut în sfârșit conexiunea. Venise răspunsul așteptat: ”Da, urmează-ți inima și devin-o scriitoare! Ai multe de spus și în atâția ani de exercițiu ai învățat să o spui clar și plăcut, iar lumea are nevoie de experiența ta împărtășită. E timpul să dai altora ceea ce și tu ai primit de la mentorii și scriitorii tăi preferați.”

Visez din copilărie să fiu scriitoare de romane de dragoste cu sfârșit fericit, să am succes, să dau autografe, să fiu invitată la evenimente și să fiu recunoscută pe stradă.

Însă, draga mea, astăzi nu vom vorbi despre toate aceste manifestări exterioare ale posibilului meu succes cu scrisul, pentru că e normal să te intereseze mult mai mult problemele și succesul tău. Și oricum, îți spun din experiență, că acestea sunt niște motivații superficiale, care nu rezistă timpului și încercărilor. Ca să ajungi să scri perseverent și tot mai bine ai nevoie de o motivație interioară puternică, fie ea pozitivă sau negativă.

Aici și acum îți voi povesti cum m-a ajutat pe mine scrisul, să-mi clarific îngrijorările și să găsesc soluții la problemele cele mai grele și intime care m-au frământat. Și am să iau în obiectiv zece ani, timp în care am făcut alegeri și am luat decizii importante, susținută de prietenii mei fideli caietul și stiloul.

Te invit să fii observator la întâlnirea dintre Augusta – eu cea cu zece ani mai în vârstă, trecută deja prin experiențe semnificative, depășite cu ajutorul deciziilor luate prin terapia scrisului și Viviana - eu cea cu zece ani mai tânără, aflată la începutul acestui drum.

Era o zi mohorâtă de toamnă parcă pictată după o poezie de Bacovia. Augustei i se părea că hainele nu sunt o barieră suficientă în fața umezelii pe care o simțea până la oase. Senzația asta o făcea să se zgribulească sub umbrelă în așteptarea autobuzului. Avea de mers doar trei stații, care ar fi fost o plimbare numai bună pentru înviorarea de dimineață, dar nu pe o vreme ca asta.

Se gândea la ziua următoare, când avea să împlinească 60 de ani, deja zece ani peste jumătate de secol. Cumpăni o clipă în gând și își spuse:

-Mă simt de maxim 40 de ani, prietenii îmi spun că arăt de maxim 50 și totuși... nu sunt pe deplin mulțumită. Oare de ce? Cred că mă gândesc la câte visuri mai vreau să-mi împlinesc și uneori mi-e teamă că nu mai am timp. Asta mă face să regret că nu am început unele schimbări mult mai devreme. Până la urmă, fiecare dintre noi are de învățat niște lecții în viață și unii o facem mai ușor sau mai repede, alții sunt mai cârcotași sau mai îndărătnici... Oricum, mă pot felicita pentru alegerea pe care am făcut-o acum un deceniu, de a da o șansă reală scrisului de a-mi fi și terapeut nu numai prieten, cum îmi era deja din copilărie.

Ajunsă la birou, Augusta își pregăti un ceai de ghimbir cu iasomie și, în așteptarea redactorului căruia avea să-i predea traducerea articolului, își sună cea mai bună prietenă.”

Aici, începe textul publicat:

”—Eu n-am nevoie de nici o terapie! se auzi vocea Vivianei în telefon.

....................urmează o conversație la telefon urmată de întâlnirea de a doua zi la cafenea....................

Spunând acestea, Viviana își cuprinse pe după umeri prietena, care își ducea trandafirii ca pe un scump trofeu și ieșiră din cafenea în pas vioi, întâmpinate de soarele blând de toamnă.”

Și aici, se termină.

Povestea întreagă se încheie așa:

”Draga mea cititoare,

Nădăjduiesc că ți-a plăcut compania celor două prietene și ai aflat de la ele cum și la ce te poate ajuta scrisul.

Dacă vrei să faci din asta mai mult de cât o terapie, te invit și la alte povești ”cu tâlc” pe care le-am scris sau le voi scrie pentru tine și care vor vedea lumina tiparului aici sau în altă parte, dar care își vor găsi cu siguranță drum spre tine, dacă le vei căuta sau le vei chema.

Te îmbrățișez cu drag, pe curând.”

 

P.S. M-am trezit cu ideea acestui articol în minte și n-am mâncat, nu mi-am făcut cafeaua, m-am spălat pe ochi și m-am așezat la scris. Au trecut aproape două ore și iată că sunt gata să pun articolul pe blog.

Să-l citiți cu plăcere și să vă fie de folos!