Lansare de sărbătoare
9 august ”Ziua iubitorilor de carte” …
Dacă m-ai fi întrebat cândva cum se
simte să ți se publice o povestire într-o carte, care să ajungă la tine proaspăt
ieșită de la tipar, exact în această zi… probabil ți-aș fi spus că este doar un
vis, asemenea coincidențe sunt prea rare ca să îți pui speranța în ele.
Vă scriam în postările trecute despre emoțiile
publicării primei povești, în volumul colectiv ”Cele 13 Seherezade și poveștile
lor”, apărut în mai la Editura Clara Toma Publishing House. Vă povesteam și
despre emoțiile participării la concursurile organizate de editura Quarto. Am
trecut de selecție cu ambele povești trimise, cea pentru volumul 2 - de vară și
cea pentru volumul 3 - de toamnă.
Și iată că astăzi țin în mână volumul 2 din Antologia
de JAD ”În arșița confesiunilor”.
De ce ”JAD”? Prescurtarea de la Jurnal de
Armonie și Dezvoltare și deloc întâmplător numele unei frumoase pietre naturale!
Am citit cu plăcere primele pagini ale
volumului ”Cuvânt înainte – Manifest pentru o Nouă Lume” scrise de Mirela
Carmen Stancu, coordonatorul ediției.
Am ajuns apoi la … pagina 71, pe care stă scris: ”GABRIELA ISAC –
Vara în care m-am regăsit…” și 13 file mai departe, am ajuns la ultimele rânduri ale iubitei mele
povești:
”Și iată că, după zece ani, am scos din nou la lumină povestea
și am rememorat totul.
Am plătit prețul schimbării, care a fost mai mare decât mă
așteptam, dar a meritat, ca să-mi văd visurile împlinite. În curând îmi va fi publicată prima poveste,
poate va urma aceasta, apoi alta, primul roman și următorul…
Aproape totul este așa cum mi-am dorit în
viața mea. Da, sunt încă singură, însă într-un colț de suflet păstrez speranța
că-l voi afla curând pe deținătorul vocii necunoscute din căsuța de pe plajă.
Idila noastră ar putea inspira o nouă poveste…”
Am scris povestea completă, bazându-mă pe o
idee mai veche, în martie când era termenul de predare pentru concurs. De aceea
vorbeam la viitor de povestea publicată în mai. Iar previziunea s-a îndeplinit. A doua este
aceasta și a treia va fi cea din volumul de toamnă al Antologiei.
Manuscrisul unui volum care conține numai povești
semnate de mine, a fost acceptat deja la o editură, cu care intenționez să
negociez apoi publicarea primului roman.
Ce a mai rămas de îndeplinit? Să am căsuța pe
plajă, pe care s-o împart cu omul drag, care să mă întâmpine în fiecare
dimineață cu acele cuvinte atât de plăcute inimii mele: ”Bună dimineața, iubito!”
Crezi că e imposibil la
vârsta mea? De data asta eu îți spun merită să visezi, chiar dacă asemenea
întâmplări sunt rare. Pentru mine este mai mult decât un simplu vis și îmi pun
toată speranța în realizarea lui.
Nu știu de ce, dar după apariția primei povești, timpul
mi s-a părut că trece extrem de greu. Credeam că ziua de astăzi nu va mai veni…
Poate părea paradoxal din moment ce am ținut scrierile mele în fișiere din
calculator, ani de zile, fără să am curajul de a le publica, fiind convinsă că
nu sunt ”suficient” de bune.
Acum, după ce a trecut entuziasmul primelor momente: am
primit pachetul de la curier, am desfăcut cărțile din țiplă, le-am răsfoit,
le-am mângâiat, am făcut lista cu destinatarii volumelor acestea, pe care le
voi oferi gratuit… deja simt nevoia să mă uit spre viitor: mă întreb când voi
primi corectura de la editură pentru volumul ”Anotimpurile vieții mele” și care
va fi romanul asupra căruia vom cădea de acord că e cel mai potrivit să fie
primul publicat…
Oare de ce simt nevoia să mă grăbesc dintr-o dată… așa de
tare?
Am scris nu de mult o poveste despre asta. Face parte din
altă culegere de povestiri ”Diminețile unei femei cuMinte” și se numește ”Gaba –
în viață toate au un timp al lor”. La un moment dat zice cam așa:
”... Acum
stătea în balcon privind pe fereastră și sorbind din cafeaua proaspătă și
aromată, înainte de a pleca la ore. Se întreba de ce nu a reușit să finalizeze
povestea programată pentru postare? De ce a început un alt model croșetat
înainte de a-l finaliza pe cel început săptămâna trecută? De ce a întrerupt
studiul limbii turce, câteva săptămâni, pentru studiul unor minicursuri pe
Udemy și Domestika, cu scopul de a-și perfecționa tehnica scrisului și totuși
nu era încântată de progresul făcut cu romanul la care scria?
Și dedodată se opri cu cana în apropierea buzelor, clipi
des și își duse mâna la inimă:
—Aha, asta era! Cuvântul magic este ”suficient”!
Nu i se părea niciodată că făcea suficient de mult sau suficient de bine.
Suficient pentru cine? În raport cu ce? Față de ce termen? Stabilit de cine, când și cum? se
întrebă ea, contrariată.
Doamne, își zise, eu
care mă laud, convinsă că am dreptate, cât de relaxată sunt făcând ceea ce-mi
place, fiind propriul șef și având propriul program, sunt de fapt tot un sclav
al programelor după care funcționam cu câțiva ani în urmă. Am schimbat
contextul, nu esența! Uau, cam mult a durat să-mi dau seama!
Am schimbat ingineria
pe teaching și coaching, statutul de angajat pe cel de freelancer. M-am
eliberat de relația toxică în care mă complăcusem niște ani, am refuzat o
propunere de căsătorie, altă dată tentantă, care acum nu mi se mai potrivește.
Am inima împăcată că fetele sunt bine, fiecare pe drumul ei. Îmi permit să
încerc, rând pe rând, orice activitate pe care mi-o dorisem și nu avusesem timp
sau mijloace să o pun în practică, de la înot la mersul pe trotinetă, de la dansul de salsa la pictură... Am rămas
fidelă visurilor mele de a deveni scriitor publicat. N-am renunțat nici la
ideea de a lansa un program de coaching online și a începe să călătoresc. Toate
astea ar fi ingrediente suficiente pentru a mă simți relaxată și mulțumită, și
totuși iată că nu mă simt cu adevărat așa!
Oare cine simt
că mă aleargă, că mă mână de la spate sau mă spraveghează? Cine îmi impune
ritmul, termenele, condițiile exacte în care trebuie să se desfășoare totul?
Mara deveni atentă. Părea
că aude o voce de copil, care spunea:
— Chiar dacă am venit
la grădinița asta în ultima lună înainte de serbare, voi primi rolul și voi fi
cea mai bună, iar mama va fi mulțumită când mă va vedea pe scenă, la microfon!”
spunea Mara aceea de demult, în vârstă de vreo 6 anișori...”
Și uite așa înțelegem,
că după ani de terapie și auto-terapie, zeci de cărți de dezvoltare personală,
cursuri și certificări în NLP și altele... tot mai răsare dintr-un colț de
subconștient o problemă nerezolvată, o credință limitativă neobservată, care ne
subminează acțiunile și intențiile.
Pe mine dorința asta
teribilă de a-mi demonstra valoarea m-a împins adesea prin momentele frumoase
ale vieții și nu m-a lăsat să mă bucur din plin de reușitele, mai mici sau mai
mari, însă muncite și meritate, dar mai ales, ALE MELE!
Dar după cum vedeți
tot scrisul m-a ajutat să conștientizez situația și tot el mă va susține să fac
schimbarea necesară, începând cu acest weekend, în care îmi voi sărbători noua
realizare înainte de a trece mai departe. Cum? Cu familia, cu prietene, cu
înghețată și cafea bună, cu pictură și lectură.
Aș fi putut să prevăd
că aceste zile vor aduce ceva bun. Au fost ”semne”.
Ieri, în metrou,
mergând spre ore – mi-am reluat parțial activitatea de profesor, deși mai este
un pic de vacanță, o domnișoară mi-a spus: ”Sunteți o femeie frumoasă. Probabil
la 20 de ani erați superbă. Câți ani aveți?” M-am emoționat.
Eu nu m-am văzut
niciodată frumoasă, cu atât mai mult acum, cu ceva mai multe kilograme în plus
și la aproape 64 de ani. Da, eram aranjată, așa cum sunt întotdeauna când ies
din casă. Purtam pălăria de pai, pantofii asortați cu poșeta, o rochie simplă
și elegantă cu un imprimeu vesel - floral. Bijuteriile nu-mi lipsesc niciodată,
chiar dacă sunt discrete.
M-am gândit că
domnișoara, ea însăși o frumusețe înaltă, subțire, brunetă cu ochi albaștri, nu
avea cum să se refere totuși la aceste detalii exterioare, care nu
impresionaseră pe nimeni niciodată și nici nu aveau decât scopul să mă facă să
mă simt bine cu mine. Chiar așa aranjată sau chiar mai bine, adesea m-am simțit
”invizibilă”.
Nu am găsit altă
explicație decât că ea era una dintre acele extrem de puține persoane, care văd
dincolo de suprafață, percep frumusețea care vine din interior. La acest gând,
un val de recunoștință m-a inundat. Cineva a văzut ceea ce era de mult ascuns
sub fața mea un pic pătrățoasă, vorba un pic cam tare și adeseori grăbită, o deformare
profesională de la catedră.
Ei chiar i-am vorbit
blând și cu voce joasă. Așa am simțit.
Am decis să nu-mi mai
înfrânez vreodată impulsul de a face un compliment atunci când simt imboldul,
pentru că am simțit pe propria piele efectul benefic. Uneori mă opresc, pentru
că nefiind obișnuită să le primesc, mă simt stângace în a oferi complimente,
chiar dacă sunt sinceră.
Și a mai fost un al
doilea ”semn”. De data asta mie mi s-a oferit ocazia să ofer.
O familie de origine
spaniolă, soț și soție, se aflau deja în autobuzul în care m-am urcat după ore,
cu brațele pline de plase cu cumpărăturile de la Profi Art și Berezka. Cei
câțiva călători din jur se străduiau să le explice într-o engleză ”de baltă” că
autobuzul este vechi și nu are dispozitiv de plată pentru card bancar, ci doar
pentru card STB, care se procură din stație. Erau pe punctul să decidă să coboare,
ca să nu circule fără bilet, însă în stația respectivă nu ar fi găsit bilete,
iar ei aveau nevoie să mai călătorească vreo 7-8 stații, până la intrarea în
Centrul Vechi, pe care doreau să-l viziteze. M-am așezat pe scaun, în
apropierea lor, am scăpat de bagaje și am scos telefonul. Le-am explicat cu
răbdare, în limba lor, că opțiunile erau să descarce aplicația sau să timită un
sms. Din păcate nu aveau semnal de internet pe telefon. Un tânăr a intervenit
încercând să le ofere wi-fi de pe abonamentul lui, dar nu a funcționat. Atunci
am decis să le plătesc eu călătoria prin sms. Nu era o problemă să fiu prezentă
cu telefonul, în cazul unui control, pentru că urmau să coboare înaintea mea.
Zis și făcut. Domnul
mi-a mulțumit politicos, dar doamnei nu-i venea să creadă că am plătit pur și
simplu pentru niște necunoscuți chiar dacă suma era mică. N-am vrut să par un
”ultim samaritean”, așa că le-am explicat că având două fiice care locuiesc în
străinătate, deși se descurcă foarte bine, sper că atunci când vor avea nevoie ca
cineva să le întindă o mână de ajutor, să o găsească la fel de ușor cum au
găsit-o dumnealor.
Și uite așa învățăm
să avem mai mare încredere într-o lume bună, în sincronicități și visuri
împlinite!
Voi posta ca eveniment pe Facebook orice nouă lansare a scrierilor mele: https://www.facebook.com/gabriela.isac/posts/pfbid02tiCrSAzu2qCW7pRJ9uiZcbN7xXW1RHnt7UJJmPuqiA2i6eiCVt6MDTugU3dx85C6l
”Cele 13 Seherezade și
poveștile lor”, povestea mea ”Puterea vindecătoare a scrisului” la pagina 59.
”Antologia de JAD” volumul 2, ediția de vară ”În arșița confesiunilor”, povestea mea ”Vara în care m-am regăsit...” la pagina 71.
https://edituraquarto.ro/product/antologia-de-jad-acea-vara-fierbinte-vol-2/
Vă îmrățișez cu drag, pe curând!
Comments
Post a Comment