Despre visuri mari și mici

 

Cred că n-am mai avut .... de pe la 18 ani, o zi de ”AHA!” atât de evident, fix cu o săptămână înainte de ziua mea de naștere, momentul când, de obicei, încep să-mi treacă prin minte tot felul de analize... nu neapărat cantitative, despre realizările mele din ultimele 12 luni.

Duminică 22 septembrie 2024, am fost la o lansare de carte, despre care am aflat ”pe ultima sută de metri”, însă se pare că aveam nevoie să fiu acolo...

Autoarea? O prietenă!

Am cunoscut-o în grupul de debutante în ale scrisului și publicatului, în proiectul din martie ”Cele 13 Seherezade și poveștile lor” și am simțit amândouă că ”Ne cunoaștem de multă vreme”...

Cartea? O delicatesă!

O poți purta în buzunar, o poți măsura cu palma... 33 de pagini de mărimea unei... felicitări, în care autoarea a concentrat cu pricepere amintiri frumoase și idei valoroase, îmbrăcâdu-le în metafore memorabile.

Deci chiar dacă ar fi fost numai să cumpăr această minune de cărticică și merita să renunț la orice altceva aș fi făcut duminica la ora 17.

Însă achiziția cărții, chiar dacă are și autograful autoarei, e doar vârful aisbergului acestei zile.

M-am mirat mai întâi de câtă lume a venit și mi-a trecut instant prin minte: ”La mine, la o lansare oare s-ar aduna atâția...!? Oare am știut să-mi hrănesc prieteniile cu atenție și afecțiune așa cum a făcut sărbătorita de duminică?” Vom vedea când voi avea și eu o lansare offline. Nu mai e mult până acolo.

Drăguț a fost că titlul cărții are legătură cu afinele și am fost invitați să aducem fiecare câte ceva cu afine. Am avut astfel ocazia să aflu că există vin spumant cu afine, cidru de afine și tot felul de dulciuri cu afine, pe care le-am degustat împreună cu plăcere.

A fost unul dintre puținele evenimente la care am participat în ultima vreme, de când am ceva (cam multe încă) kilograme în plus și m-am simțit în largul meu. Nu cred că faptul că eram mai multe rotunjoare a contat. În primul rând atitudinea relaxată, față de această problemă tot mai generală, a fost de ajutor. Da, ne dorim să slăbim, facem diverse lucruri în acest sens, dar nu mai adăugăm și stresul provocat de rușine sau vină peste alte cauze ale dificultății pierderii în greutate.

Însă ceea ce m-a pus pe gânduri și m-a provocat să analizez tot felul de aspecte despre viața și scrierile mele au fost spusele celor prezenți. Am fost invitați pe rând să ne spunem un vis, cel mai mare sau cel care am vrea să se îndeplinească întâi sau... oricare.

M-am mirat întâi că nu au fost refuzuri, deși am fost luați pe nepregătite. Însă energia grupului a creat o atmosferă în care cu toții ne-am simțit în siguranță, apreciați și nu judecați. Am fost recunoscătoare să am parte de așa ceva, destul de rar întâlnit.

Am auzit visuri frumoase, care mi s-au părut demne de admirație, despre statutul de părinte, mersul afacerii sau publicarea scrierilor, însă în același timp mi s-au părut... un pic prea... mici.

Și am început să mă întreb:

”Oare sunt eu prea cu capul în nori, prea încrezătoare în forțele mele și susținerea Universului? Sau adulții din ziua de azi nu mai au curaj să viseze la nivel MARE?”

Am început să-mi rememorez visurile încă din copilărie și mi-am dat seama că eu pur și simplu nu visez visuri mici. Și cu toate greutățile, eșecurile și întârzierile pe care le-am întâmpinat, nu am renunțat la visurile mele mărețe, chiar și atunci când logic părea că nu mai există nici o șansă să se îndeplinească.

Poate de aceea se și împlinesc, rând pe rând, uneori depășindu-mi așteptările, pentru că nu le-am abandonat, chiar dacă unele au stat în așteptare destul de multă vreme.

Mă gândesc la realizările pe care le am ca mamă, profesionist, scriitor, artist (artizan) și ca femeie. La ultimul domeniu mai am de lucru...

Când mi-a venit rândul am pomenit despre ceva ce am scris în cartea care urmează să apară, și anume, că atunci când un vis mare se îndeplinește, ai nevoie să fii pregătit să pui în loc altul cel puțin la fel de mare, ca să simți că viața încă merită trăită.

Și la un moment dat a venit rândul singurului bărbat din public, soțul uneia dintre doamne.

Dacă cineva mi-ar fi redat spusele lui aș fi zis că exagerează sau că ”vorbește din cărți”. Dar am fost acolo, l-am văzut și auzit și am putut să constat că a pus suflet în ceea ce aspus.

Rezumat visul lui sună cam așa: ”Îmi doresc să văd cât mai mulți bărbați care au răbdare și înțelegere față de partenerele lor, pentru a le oferi spațiul în care ele să înflorească, la adevăratul lor potențial.” Uau!

Prima idee care mi-a trecut prin minte a fost ”Vreau și eu un bărbat care să gândească așa!” Apoi mi-am dat seama că l-am întâlnit cândva, chiar dacă a fost o relație de scurtă durată, pentru că atunci nu eram pregătită să fiu iubită și apreciată așa. Însă de aceea majoritatea poveștilor mele au un sfârșit fericit.

Păstrez speranța că tot mai mulți părinți învață să-și educe copiii în acest spirit: să ofere și să primească dragoste în aceeași măsură.

Pentru tinerii care nu au avut parte de cel mai potrivit mediu în familie, nutresc speranța că vor păstra ușa inimii lor măcar puțin întredeschisă și vor accepta ajutorul unei cărți, unui workshop, unei discuții prietenești, care le va apărea în cale la momentul potrivit, ca să-i ajute să-și recapete încrederea în imensul potențial al inimii lor și a celor din jur și să nu se mulțumească cu o viață fără iubire reciprocă.

Iar pentru noi, cei trecuți de prima tinerețe și aflați spre sfârșitul celei de a doua chiar, cel puțin în buletin, îmi păstrez viu visul că ne vom deschide inima către această frumoasă reciprocitate, indiferent în ce moment ne va ieși în cale, fără să ne gândim că nu mai avem destul timp să ne bucurăm de ea, sabotându-ne astfel visul.

Am învățat însă că visurile au nevoie de grijă și hrană: credință, încredere în sine și în bunătatea naturală a oamenilor, acceptarea provocărilor și oportunităților, îndepărtarea judecății și a oricăror urme de ranchiună, vină, rușine, invidie...

Cum facem asta? În primul rând căuntând să fim în prezența oamenilor de acest fel, apoi transformând cât mai des momentele vieții în bucurie prin muzică, lectură, plimbare, practicare de arte sau meșteșuguri care ne pasionează...

Vă doresc să aveți visuri mărețe până în ultima clipă a vieții și să le vedeți pe cele mai multe dintre ele devenite realitate și să împărtășiți bucuria realizării cu oamenii dragi vouă așa cum a făcut Alice cu noi, în acea duminică!

 

P.S. Am început să scriu această postare chiar în seara acelei duminicii, fiind impresionată de atmosferă, însă a intervenit... viața!

În frecușul discuțiilor cu editura, pentru coperta noii mele cărți, socotelile financiare ”la sânge” din care să rezulte resurse pentru un nou curs de scriere, care începe în noiembrie și se va termina în februarie cu o nouă carte, și preocupările zilnice cu grupa de elevi noi de gimnaziu cu care am început lucrul în această toamnă... m-am trezit că a trecut aproape o lună.

Mi-am amintit de articol azi, când am deschis fișierul să scriu unul nou, pe care îl voi publica la apariția cărții care se află în lucru la editura Floare de Iris la Iași, cu titlul ”Anotimpurile vieții mele”, pentru că este despre scris, cărți și cititori.