2024, un an plin de surprize plăcute
Un nou an se încheie și vreau sau nu vreau, îmi place sau nu, totul în jur mă îndeamnă la reflecție: vacanța de iarnă, pregătirile de Crăciun și de Anul Nou, lumea în goană după cadouri, muzica de sărbători, decorațiunile...
Cum a fost acest an? Cu spor? Cu piedici? Mi-am fixat obiective? Le-am atins? Am făcut pași în direcția visurilor mele? Am cunoscut oameni noi? Mi-am făcut prieteni? Am pierdut ceva sau pe cineva important?...
Din momentul în care am fost capabilă de alegeri conștiente, câteva aspecte au fost predominante în prioritățile mele: familia, lectura, scrisul și ... echilibrul (probabil datorită zodiei: Balanță?!) și le-am păstrat așa, până acum, la mai bine de șaizeci de ani de viață.
Da, sănătatea și banii sunt valori importante. Am nevoie de ele ca să le pot avea și să mă pot bucura de toate celelalte, însă ordinea în care le-am pus eu este asta, iar ea mi-a determinat deciziile și cursul vieții.
Așa am ajuns să cresc trei copii minunați, în mare parte singură, fără să mi se pară un sacrificiu, iar asta m-a ajutat să nu le împovărez pe fiicele mele cu nevoia de a-mi compensa eforturile. Le-am dat ocazia să-mi respecte implicarea și să mă iubească pentru ce sunt, nu pentru ce am făcut pentru ele.
Lectura mi-a fost prietenă în singurătatea copilăriei și adolescenței mele. La școală eram un copil popular și sociabil, însă acasă, singura persoană care mă înțelegea și mă susținea, de cele mai multe ori tacit, era tata, care era prea mult absent, datorită serviciului. În liniștea și singurătatea camerei mele am devorat zeci de cărți, adesea din categoria recomandată pentru vârste mai mari. Și asta m-a ajutat să visez la nivel mare, să nu-mi fie teamă de ”visuri imposibile”, să devin romantică, să mă cunosc mai bine, să mă dezvolt rapid și să nu ajung un adult care să se vaite toată viața, dând vina pe părinți și circumstanțe, pentru tot ce nu-i reușește.
Ah, bineînțeles că am avut și eu ”chestii nasoale” moștenite! Cu ceva urme mă mai lupt și acum, dar nu le-am lăsat să mă împiedice. Au fost doar pietre de care m-am împiedicat, cu ajutorul cărora mi-am pavat propria cale. Nu le-am permis să se adune și să devină un munte de netrecut.
Cea mai mare provocare a fost, până foarte de curând, cea privitoare la bani. Am asociat mereu energia banilor cu cea a mamei, cu care am avut în cea mai mare parte a vieții o relație dificilă. Și atunci, indiferent câți bani făceam, nu reușeam să păstrez nimic. Îmi doream ”să scap de ei, parcă mi-ar fi fript mâinile sau portofelul”, așa cum ani de zile am încercat să mă țin departe de mama, pînă ce am început să înțeleg cum îmi pot vindeca relația cu ea. Probabil că procesul nu va fi complet prea curând sau poate... niciodată, însă lucrurile între noi s-au relaxat muuult!
Am făcut bani destul de mulți, în cea mai mare parte a timpului, pentru că mi-am făcut bine meseria de inginer, apoi de trainer, translator și mai târziu de profesor. Asta m-a ajutat să le ofer copiilor un minim de confort. Însă când am rămas singură, părea că nimic nu se mai leagă. Când lucrurile au început să funcționeze din nou cu veniturile, am început să găsesc tot felul de moduri în care să-mi cheltuiesc, mai mult sau mai puțin util, toți banii.
De când am cunoscut dezvoltarea personală, întâi prin cărți, apoi prin evenimente și cursuri, am participat la o mulțime. Am făcut efortul de a parcurge cele mai bune programe în Training și Consiliere (NLP), mai ales pentru dezvoltarea proprie, dar pentru a fi capabilă să-mi îndrum copiii sau să-mi ajut prietenii. Apoi toate astea m-au ajutat să-mi perfecționez metoda de predare, ca profesor. Credeam că am învățat să-mi aleg cursurile și mentorii care mi se potrivesc și îmi pot fi de folos, însă am dat-o un pic (un pic mai tare de fapt) ”cu oiștea-n gard” cu un curs în care am investit o grămadă de bani, ca să mă învețe să-mi construiesc și să-mi promovez propriile cursuri online, bazate pe expertiza și experiența mea.
Banii sunt de mult pierduți, iar eu m-am întrebat cum de nu mi-am dat seama la timp? Mi se părea că nu mă mai aflam în faza de a încerca să scap de bani prin orice metodă... și totuși a fost un pic și din asta. Înțeleg că a fost mai mult o lecție despre adevărul din spatele reclamelor și marketingului, a imaginii de pe Facebook... Era timpul să am mai multă încredere că sunt bună în domeniile în care nu am o diplomă, pentru simplul fapt că sunt un autodidact serios și dedicat.
Am crezut la vremea aceea, că tot ce învățasem din materialele studiate în limba engleză nu era suficient. Ar fi fost! Mi-aș fi putut elabora propria metodă. Am înțeles asta parcurgând câteva etape de început din ”minunatul exagerat de scump curs”. Și a mai fost ceva de care m-am vindecat la acel moment: naivitatea! Nu mi-am pierdut încrederea în oameni, dar nu-i mai cred pe toți bine intenționați fără să le pun nici un moment intențiile la îndoială. Mă gândisem că în acest domeniu al dezvoltării personale, bazat pe învățare, creștere, exemplu personal... nu au loc șmecheriile sau schemele financiare, dar am învățat pe pielea mea ”in the hard way”, că în această lume totul este posibil și, în final, tu ești singura persoană pe care te poți baza ca să te protejeze.
Și așa, visul meu - temporar de altfel- de adeveni un mentor online de succes s-a evaporat!
Universul nu s-a dezmințit, în acea pierdere a strecurat o lecție mai valoroasă decât orice: ”Chemarea mea este să împărtășesc oamenilor lecțiile de viață pe care le-am învățat, dar nu prin coaching, ci prin... SCRIS, prin povești și romane!”
Mi-a plăcut să scriu compuneri încă din clasa a treia. Datorez această pasiune dragei mele învățătoare. Am scris mici povestiri și pagini de jurnal, cu pauze mai mici sau mai mari, aproape toată viața.
Cu vreo zece ani în urmă, un anumit contex de viață profesională care mi-a oferit ceva timp liber și o relație pasageră, dar binevenită, m-au îndemnat să încep să sciu consecvent. Ca un bun învățăcel, am luat bineînțeles cu asalt literatura de specialitate despre tehnici de scris și am început să caut eventuale grupuri care să-mi împărtășească pasiunea.
Însă am reușit cumva, să împing într-un plan secundar toată această aventură de realizare a celui mai drag și vechi vis al meu: ”Să devin scriitor publicat și citit de cât mai mulți oameni!”. De ce? Pentru că pe măsură ce citeam mai mult mi se părea că sunt tot mai puțin capabilă să scriu ceva suficient de bun. Și acum, cuvântul scriitor înseamnă pentru mine mult mai mult decât un simplu autor publicat, chiar dacă asta se întâmplă la o editură de prestigiu.
Am scris povești și povestiri. Cele mai norocoase au ajuns pe Facebook sau pe blogul personal. Celelalte așteaptă cuminți în fișiere bine ordonate și clasificate în laptopul personal. Am început chiar și două romane, dar le-am abandonat în diferite stadii fără să ajung să le public.
În acest timp, au început să apară cărțile scrise de Agnes Martin Lugand. În ele am început să recunosc idei pe care le-am pus și eu în unele dintre poveștile mele, iar stilul de scris mi s-a părut mai mult decât prietenos, chiar familiar. Așa mi-am dat seama că nu visez în van, că am o șansă să-mi îndeplinesc această dorință arzătoare. Am readus așadar în prim plan preocupările de autor cu dorință de publicare.
Și dacă mai este careva dintre voi care crede că manifestarea dorințelor este doar o poveste și numai munca grea și susținută contează, anul aceasta din viața mea este dovada clară că se înșeală.
Munca este importantă, însă nu este esențială atunci când vine vorba de îndeplinirea visurilor, mai ales a celor mărețe.
Să începem cu începutul!
Cu ceva timp în urmă, am participat la lansarea unei cărți de poezii a Danei Burghel. Am intenționat să încep o colaborare cu editura respectivă, dar nu se ocupau de proză. După o vreme însă, editura a fost preluată de fiica doamnei dorector de atunci, iar ea a extins gama de cărți publicate, mai mult decât atât, a dat startul unor grupuri cu și despre femei și poveștile lor. Prima inițiativă a Clarei Toma a venit spre mine pe Facebook, în martie acest an, deși nu eram unul dintre prietenii ei apropiați. Ne făcusem ”prietene” pe Facebook după acel eveniment și urmăream ocazional postări despre lansări de carte.
M-am alăturat altor 12 doamne și Clarei, la un workshop de scriere care a avut ca rezultat o frumoasă culegere de povestiri ”Cele 13 Seherezade și poveștile lor”, lansată în luna mai, la editura Clara Toma Publishing House. Și uite așa mi-am văzut prima povestire publicată și am prins curaj.
Dacă aveți curiozitatea să ne citiți poveștile, vă puteți procura cartea destul de simplu:
https://www.librariaonline.ro/beletristica/literatura_romana/proza_diversa/cele_13_seherezade_si_povestile_lor-toma_clara-clara_toma_publishing_house-p10224026
Clara continuă minunata muncă de creație cu grupurile de femei. Au mai lelaborat împreună alte două cărți: ” 11 povestiri de tot atâtea Sânziene”, lansată în septembrie și ”12 Crăciunițe și poveștile lor magice” lansată zilele trecute.
Eu am rămas prietenă cu câteva doamne din grupul Seherezadelor, însă am simțit că vreau să ajung la nivelul următor, să fiu într-un grup de autori... mai puțin amatori. Și așa, la recomandarea lui Florin Păsat, pe care îl cunosc de mulți ani și am mare încredere în opinia lui, am ajuns în comunitatea Mirelei Carmen Stancu.
Și a fost un alt nivel... de energie, de cunoaștere în domeniul scrisului, de susținere pe parcursul procesului! Am participat la un ”sprint de scriere”, zi de zi, timp de o lună, în cursul lunii aprilie. În fiecare seară de la 21.30, ne aduman pe Zoom, să scriem împreună timp de o oră și să împărtășim despre provocările și experiențele noastre în ale scrisului. Intrând în comunitate am aflat detalii tehnice despre forma în care se prezintă un manuscris pentru o editură, felul în care se face revizia / corectura, chiar și detalii despre cum alegi prețul unei cărți. Poate vi se pare banal, dar pentru un autor, cartea publicată este ca un copil, o bucată din sufletul lui, căruia îi dă drumul în lume. Nu e de loc ușor să pui un preț pe așa ceva, dar nu ai de ales, trebuie să o faci, din motive practice.
Mirela a avut o inițiativă asemănătoare cu a Clarei, să publice niște volume colective, cu o anumită temă, în care să adune povestiri frumoase și educative.
Vă gândiți cumva ”Ce coincidență!”. Eu nu cred în coincidențe, doar în sincronicități care fac posibilă îndeplinirea visurilor, scoțându-ți în cale oameni și oportunități. Iar sincronicitățile sunt invitate în viața noastră de micii pași făcuți cu încredere și credință în direcția visului.
Dorind să culeagă povești din afara comunității, Mirela a organizat concurs de selecție. Am participat la cel care tocmai era anunțat, pentru publicare în volumul 2, de vară, din Atologia de JAD (Jurnal de armonie și dezvoltare pe Planeta Albastră). Pentru volumul 1, de primăvară, concursul se încheiase, cartea era în curs de publicare.
M-am calificat cu povestea ”Vara în care m-am regăsit...” ăn volumul 2 din Antologia de JAD, cu subtitlul ”În arșița confesiunilor”, pe care îl puteți procura individual:
https://edituraquarto.ro/product/antologia-de-jad-acea-vara-fierbinte-vol-2/
sau în set, împreună cu toate celelate trei volume ale anului:
https://edituraquarto.ro/product/antologia-de-jad-toate-volumele-4/
Eram decisă să continui seria micilor mele succese, așa că am participat și la concursul pentru volumul 3, de toamnă, și m-am calificat cu povestea ”Intrarea în Grădina Secretă”. Volumul separat îl puteți achiziționa tot de pe site-ul editurii Quarto, condusă de Mirela Carmen Stancu:
https://edituraquarto.ro/product/antologia-de-jad-amurgul-amintirilor-vol-3/
Și tocmai mă pregăteam de concursul de iarnă... În timp ce scriam povestea mi-a venit ideea să o scriu și pe cea de primăvară și să-mi public eu, separat, cele patru povești autobiografice îmbrăcate într-o frumoasă poveste de dragoste ficțională.
Mi-am dorit inițial un editor de structură și stil și un redactor corector, dar mi-am dat seama că nu-mi pot permite decât corectura, iar structura trebuie să mi-o perfecționez singură. Am visat la o editură de prestigiu, dar am înțeles că ar fi posibil să aștept foarte mult până îmi va fi citit manuscrisul și dacă nu e considerat publicabil nici măcar nu voi primi un răspuns, despre feedback nici nu mai putea fi vorba.
Și atunci? Ce era de făcut? Nu mai eram persoana care ar fi dat înapoi sau ar fi renunțat.
M-am înscris în Clubul de carte de la editura Trei, unde sunt publicate cărțile autoarei mele favorite, Agnes Martin Lugand. Am dat peste niște oameni inteligenți, culți, unii chiar simpatici, în majoritate femei, de vârste foarte diferite, însă care își doreau să citească și să discute cu totul alt gen de cărți, cum ar fi: ”Cele opt vieți ale unui trickster deo vârstă cu veacul” de Miriane Lee, ”Portretul căsătoriei” de Maggie O'Farrell, ”Păsări migratoare” de Fernando Aramburu, ”Dragă nemernicule” de Virginie Despentes... M-am retras discret, simțind cu părere de rău că nu este locul meu acolo și pierzând speranța că voi putea să accesez editura cu un manuscris.
N-am disperat, am început să mă uit în jur la cunoștințele mele, fie ei trainer sau coach, care au publicat cărți independent, folosindu-se de serviciile unor firme, care nu sunt propriu-zis edituri, deși își spun așa - probabil că nu ar avea cum altfel, deoarece nu oferă suport și îndrumare calificată pe tot parcursul. Dar în aceea etapă era de ajuns.
Romeo Crețu și Zoe Zărnescu, persoane pe care le-am întâlnit într-un bootcamp cu mulți ani în urmă și cu care am păstrat legătura, oameni pentru care am o mare admirație, nu numai la nivel profesional, mi-au recomandat editura Floare de Iris din Iași.
Cărțile lui Romeo le-am citit și le recomand cu tăată inima:
https://romeocretu.ro/produs/pachetul-3-carti-cu-viata-despre-viata/
La lansarea cărții ”Viața te provoacă să te înalți” a Zoei, am fost prezentă.
https://zoia.ro/produs/carte/
Zis și făcut! Am trimis manuscrisul, cu titlul ”Anotimpurile vieții mele”, care avea vreo 50 de pagini A4, puțin sub 30 000 de cuvinte. A fost acceptat și corectat gramatical și ortografic. Pentru structură am găsit soluția de a-i ruga pe cei doi prieteni să-mi citească manuscrisul și să-mi dea feedback.
Prima ”găleată de apă rece” a venit de la Zoia. Asta însă a fost doar prima impresie, a scriitorului din mine, lezat în amorul propriu. Am respirat adânc, am reanalizat spusele ei și manuscrisul. Nu mi-a fost greu să-mi dau seama că avea mare dreptate ”Ceva nu se leagă”, îmi spusese, iar acum vedeam și eu.
Mi-am zis ”Cât contează o privire din afară! Dacă ești prea prins în poveste nu mai vezi anumite aspecte.” Povestea nu avea o curgere naturală, era parcă lipită din părți, care făceau parte din întreg, însă păreau cumva ”cusute cu ață albă”.
Fără să îndrăznesc să-i solicit asta, Zoia m-a provocat la o discuție în care mi-a detaliat punctul ei de vedere și m-a făcut să înțeleg că cele două povești (de vară și toamnă) publicate în volumele de la editura Quarto, cu scop educativ, aici aveau alt sens, alt rost. Scrisesem tot din poziția de coach și profesor, nu adoptasem atitudinea autorului, care spune povestea, te ajută să empatizezi cu personajele sau chiar să te identifici cu ele, dar te lasă să-ți iei singur lecțiile pe care ești pregătit să le aplici în viața ta, dacă vrei.
Când un feedback asemănător a venit și de la Romeo, am înțeles că deși nu cred în zicala ”când doi îți spun că ești beat, te duci acasă și te culci”, de data asta se potrivea. Am luat manuscrisul pagină cu pagină și am modificat unele paragrafe, m-am lipsit de altele, am adăugat capitole... Am păstrat ideea, cele patru povești, dar povestea care le cuprinde a devenit clară și atractivă și toate s-au potrivit ca într-un puzzle bine făcut.
Am avut confirmarea când am trimis noua formă către Dana Burghel și Florin Păsat, care mi-au dat oferit recenziile pentru prezentarea de pe coperta cărții. Cuvintele lor m-au emoționat atât de tare și mi-au dat încrederea atât de necesară, încât am să le împărtățesc aici, cu voi:
”Gabriela nu scrie, Gabriela curge! Și cântă! Cuvintele curg împreună cu ea și se transformă treptat, treptat ... într-o simfonie ce o poți simți cu fiecare celulă!” -Dana Burghel, coach holistic.
"Anotimpurile vieții mele" este o poveste emoționantă despre călătoria unei femei printre alegerile și încercările vieții. Fiecare capitol reflectă anotimpurile simbolice ale existenței, de la primăverile pline de speranță până la iernile în care introspecția devine sport național. Cartea abordează teme esențiale precum acceptarea de sine, dragostea, relațiile de familie și curajul de a-ți urma valorile și pasiunile personale. Dincolo de poveste, vei găsi tehnici practice pe care să le folosești atunci când întrebarea ”Și eu acum ce fac?” răsare ca urmare a unei revelații personale. Cu un stil narativ fluid și introspectiv, Gabriela ne reamintește că viața nu are un buton de "pauză", dar măcar ne putem bucura de peisaj. O lectură profundă, pentru suflet.” -Florin Păsat, autor best-seller ”WOW! Noul Ghid Ca Să Trăiești Acum O Viață Abundentă Și Împlinită”
Greul trecuse! Confirmarea valorii scrierilor mele nu mai era doar internă.
A urmat o etapă care a durat cam mult, de elaborare grafică a volumului și coperții. Apropiindu-ne prea mult de Gaudeamus și Crăciun am decis că nu e un moment optim să lansez cartea, deși am dat ”Bun de tipar”. După sărbători, în ianuarie sau chiar februarie, voi găsi un moment pe care să-l fac potrivit.
Epopeea scrierii și editării acesei cărți mi-a arătat că am nevoie de un mediu de autori, de o editură care să ofere servicii complete, de o îmbunătățire a tehnicii de structurare a poveștilor. În prima fază am avut impresia că aș putea găsi asta la Andrea Halikias. Participasem la un workshop gratuit și îmi plăcuse ce aflasem, dar ceva îmi spunea că și această direcție era mai potrivită tot pentru povești de dezvoltare personală, ca și cele oferite de Clara Toma sau Mirela Carmen Stancu, iar visul meu este să scriu și să public romane.
Din nou Universul mi-a trimis sincronicitatea potrivită.
Îl cunoscusem pe Daniel Zărnescu în mediul de training și coaching, fără să lucrez direct cu el, dar îi urmărisem succesul, ba chiar îl văzusem, pe vremea când locuia în aceeași zonă cu mine - în sudul Bucureștiului, scriind de zor la o masă izolată, lângă fereastra unei cafenele din Sun Plaza. Aflasem că scria o carte. Are mai multe publicate. Unele despre antreprenoriat, un roman psihologic ”Intersecții” pe care l-am citit ”dintr-o suflare” și îl recomand din toată inima:
https://www.storycraft.ro/shop/intersectii/
și un roman istoric, la a cărui continuare scrie.
Știam că are o ”Școală de scris”, dar pentru prima dată, acum, așa cum se întâmplase și cu Clara, a ajuns la mine anunțul unei noi ediții, în timp util. Despre dezbaterea care a avut loc în mintea mea, uneori ajungând să vorbesc de una singură prin casă, aș putea scrie o întreagă poveste.
La fiecare argument pro: ”Am nevoie de asta acum, este exact ceea ce căutam, simt că este pentru mine...”, partea din subconștient responsabilă cu ”suflatul în iaurt după ce ne-am fript cu ciorbă”, îmi trimitea semnale de genul: ”Costă prea mult, nu-ți vor ajunge banii să termini de renovat baia... nu numai că ai cumpărat toate materialele și obiectele, dar ai mai dat jos de pe pereți și faianța veche”, ”Știi bine ce ai pățit ultima dată când ai fost la fel de încântată și încrezătoare și ai dat chiar dublu pe cursul acela... știm noi care, dar nu mai dăm nume, ca să nu ne enervăm și te-ai ales cu... praful de pe tobă!”.
Undeva trebuia să găsesc elementul care să încline balanța într-o parte sau alta și să închei dezbaterea înainte de a se încheia înscrierile la curs și de a începe primul modul. Și se pare că mi-am dorit destul de tare, pentru că mi-am amintit o recomandare a lui Romeo pe care o trecusem cu vederea. După feedback, el mi-a dat ca exemplu de carte bine scrisă ”Băiețelul care nu a primit cadou” de Alexandra Bulac:
https://www.storycraft.ro/shop/baietelul-care-nu-a-primit-cadou/,
cu mențiunea că i-a plăcut foarte mult. Amintindu-mi de momentele de lectură din curtea cabanei de la Sibiel, în bootcamp, când Romeo ne citea din ”Vocea mea te va-nsoți” de Sidney Rosen:
https://carturesti.ro/carte/vocea-mea-te-va-insoti-1740588461?
mi-am dat seama că nu pot ignora o recomandare venită de la el. Am cumpărat cartea, am citit-o și am decis: m-am înscris la curs! Mi-am dat seama că opusul ar fi fost ca și cum m-aș fi ”înecat ca țiganul la mal”. După atâtea eforturi și cheltuială, aș fi ratat exact oportunitatea către care mă conduseseră toate celelalte evenimente.
De unde știu că nu m-am înșelat și de data asta?
Am parcurs deja două module lunare, din cele patru ale cursului, am participat la fiecare Atelier de creație săptămânal și am primit feedback pe fiecare scenă scrisă. Rezultatul este mai mult decât încurajator.
Până acum, îmi venea ideea unei cărți dintr-o experiență personală, din ceva văzut sau auzit la job, pe stradă, în transportul în comun (vă mai amintiți povestea ”Violoncelul de la metro” sau ”Copacul de sub freastra mea”?...), într-o melodie sau un film. Alegeam un titlu și îmi făceam un plan de idei, apoi mă apucam de scris.
Din cartea ”How to write a book using the snowflake method” de Randy Ingermanson, aflasem valoarea unui personaj bine structurat, așa că făceam fișe pentru personajele principale și acordam atenția cuvenită atât Protagonistului cât și Antagonistului. Învățasem de asemenea importanța celor câteva momente de inflexiune ale poveștii, pentru a menține interesul cititorului până la sfârșitul cărții și îmi alegeam aceste incidente. Însă în rest, nu aveam nici cunoștințe detaliate despre elaborarea unei scene, nici răbdarea de a construi scheletul pas cu pas, în întregime, ca abia apoi să-l umplu cu ”carne” - cuvinte.
La curs am înțeles de ce structura scenei este esențială. Acum o simt ca pe o cărămidă în marea construcție a poveștii. Dacă pun o cărămidă de consistența și rezistența potrivită și două-trei prost dimensionate, poroase sau sfărâmicioase... nu mai e nevoie să vă spun ce fel de construcție aș obține, vă puteți imaginați singuri!
La curs am avut un întreg modul de trei zile dedicat fișei de scenă, pe baza căreia pot acum construi o scenă decentă. Exersând, sunt sigură că voi ajunge la scene bine scrise și atractive pentru cititor.
În ceea ce privește structura integrală de la început, care cu toată educația mea de inginer mă îngrozea, am aflat că e posibil să fiu un autor de tip ”Grădinar”, care avansează în etape, ca un șofer care conduce noaptea și vede numai până unde bat farurile, iar asta nu e ceva rău sau greșit. Nu suntem toți autori tip ”Arhitect”, cei care își construiesc fără dificultate structura întregii cărți de la început. E nevoie de acest stil mai ales pentru a scrie cărți polițiste, ajută la Fantasy sau SF, pentru că ai nevoie de imaginea de ansamblu.
Eu intenționez să scriu romance și ficțiune realistăși am convingerea că după acest curs voi scrie un nou roman, mult mai bun ca realizare artistică, dar mai ales ca structură, de care voi fi și mândră și care va fi publicat la editura Story Craft, condusă de Daniel Zărnescu.
Am mai citit și alte cărți ale editurii, achiziționate la Gaudeamus și vă recomand cu căldură:
A doua carte a Roxanei Popa, după excelenta ”Eu nu sunt supermami!”:
https://www.storycraft.ro/shop/cum-sa-cuceresti-un-baiat-si-alte-planuri-esuate/
sau:
Una dintre minunatele cărți ale Ștefanei Chelsău:
https://www.storycraft.ro/shop/in-umbra-tradarii/
care a mai publicat: ”Fata cu văl albastru”, ”Nici urmă de el”...
O recomandare pentru iubitorii de cărți polițiste, Cătălin Ioniță cu seria de romane avândul ca protagonist pe detectivul Jack Wyler, începând cu preferata mea:
https://www.storycraft.ro/shop/pretul-sangelui/
Dar să revenim la bilanțul anului!
În acest an, mi-am îndeplinit marele vis de a fi autor publicat și progresez pe acest drum. Oare ce pun acum în locul lui? Or mai fi visuri la fel de importante pentru mine? Și care sunt planurile pentru 2025?
Cred că nu există om în viață care să-și fi îndeplinit toate visurile. Nu prea ar mai avea ce căuta pe aici... zic eu.
Oricum eu am constatat că am lăsat pe un plan secundar problemele de sănătate, care nu au timp să aștepte, iar timpul trece în defavoarea lor. Mă refer mai ales la surplusul fde greutate, care se simte așa de bine cu mine, încât nu se dă dus sub nici o formă!
Și cum în ultima vreme mi-am dat seama că îmi vin idei și îmi rezolv problemele punându-le în povești, am ales să fac o încercare și cu slăbitul.
Titlul poveștii sau cărții (nu știu încă ce va ieși) ar putea fi ”De ce mi-e frică să slăbesc?”
Cum am ajuns la acest titlu, despre ce vreau să vorbesc în poveste, cum sper că mă va ajuta pe mine și pe alții, care ar putea fi interesați să o citească... mă rog, orice altceva care cred că ar trebui să-mi lămuresc și care v-ar putea interesa, veți găsi în postarea viitoare, peste câteva zile, oricum înainte de finalul de an.
Mulțumesc dacă ai citit până aici, să ne revedem cu bine la postarea următoare!
Comments
Post a Comment