PRIETENA MEA POVESTEA

  Eram zilele trecute în tramvaiul care mă ducea din centru spre Obor. Chiar și pe căldura asta prefer să circul la suprafață dacă nu mă grăbesc (ca să iau metroul). Nu mă plictisesc niciodată de privit oamenii și orașul. Afișele prezente în tot felul de locuri nu-mi prea atrag atenția, dar pe cele mai multe le observ în trecere. Iată însă unul care mă interesează: 3 septembrie, Concert David Garett. Asta mi-a amintit de încă un motiv pentru care poveștile sunt parte din viața mea, la nivel organic, ca și cum ar fi o parte a corpului meu. În perioada de gimnaziu, la orele de muzică, profesoara aducea adesea un pick-up și câte un disc de vinil cu un concert. Nimic neobișnuit în asta, dar frumusețea era în poveștile pe care ni le spunea despre compozitor, despre viața lui, despre contextul în care a scris acel concert și ce a intenționat să transmită publicului ascultător. În condițiile astea acultând Simfonia destinului ( a 5a, a lui Beethoven) sau Muzica apelor a lui Handel ori ...

Nu pot să dorm... hmm, nu știu cât de adevărată e afirmația asta. Da, mă doare puțin când înghit și sunt răgușită ( cred că am ceva între laringită și amigdalită), lucru care mi se întâmplă... o dată la câțiva ani. Și totuși ăsta nu e motivul pentru care nu dorm încă. Mi-am făcut un obicei să ”ascult ” episodul meu preferat dintr-un serial turcesc (învăț limba turcă de câteva luni după metoda pe care am aplicat-o cu spaniola și italiana, cu ani în urmă, și funcționează la fel de bine). Dar nu sunt acasă la ora normală de difuzare, așa că aștept reluarea de la miezul nopții. Cel mai adesea merg imediat la culcare, însă acum mi-a revenit în minte lista de cântece pe care am postat-o și la care aveam de gând să fac niște comentarii. Pentru mine melodiiile spun o poveste, una la care m-am gândit în momentul în care am reascultat-o pe prima. Povestea e cam așa: ”El o iubește, ea îl iubește, dar pare că destinul le este potrivnic... Apoi, la sfârșit, într-un fel sau altul amândoi înțeleg ...

  O bună bucată de vreme am scris povești, frumoase -zic eu și câteva prietene apropiate care le-au citit pe unele dintre ele. Și la un moment dat, când eram foarte aproape de a publica un prim roman, temeri de tot felul au început să apară din toate colțurile minți și m-au făcut să găsesc tot felul de scuze pentru a amâna sau chiar a cocheta cu ideea de a renunța la aceste planuri. Dar p entru că întotdeauna am crezut în puterea terapeutică a scrisului, m-am gândit că cel mai bun remediu pentru aceste temeri este o poveste care să mă provoace să le conștientizez și să le înfrunt. Astfel s-a născut această poveste-metaforă despre ieșirea în lume a Poveștii, o fetiță care personifică scrierile mele. Lectură plăcută, draga mea cititoare și dragul meu cititor! ”A fost odată ca niciodată... De ce ca niciodată? Pentru că fiecare persoană și viață este unică și știe el Creatorul de ce a ales să facă lucrurile așa. Ce a fost odată? O fetiță pe care o chema Poveste! Fetița trăia fer...