Anul acesta în povești
Am căutat în buzunarul poșetei am luat un șervețel și
m-am șters, apoi am scos stick-ul cu prezentarea. L-am pus pe masa de lângă
fereastră, la care se retrăgea Eugen în afara momentelor în care ne preda, ca
să fie spectator prezentările noastre.
Sala de training era destul de încăpătoare, însă noi eram
18, în afară de el. O fâșie, pe lungimea sălii era ocupată de biblioteca plină
cu tot felul de cărți de dezvoltare personală și psihologie, așa că aveam
nevoie de tot spațiul posibil, mai ales dacă trainingul conținea un joc pe
echipe așa cum pregătisem și eu.
”Bine măcar că proiectorul e montat în tavan! Bună idee! Nu
numai că un mai ocupă locul pe vreo masă, dar nici un riscăm să acoperim
imaginea trecând prin fața lui. Nu cred că mi-ar lipsi o astfel de distragere.”am
gândit eu, în timp ce scosesem, din mapa cu materiale, cartonașele cu
informații, pe care urma să le împart celor patru echipe.
Chiar din prima zi, după ce ne prezentasem și ne
explicase cum va decurge săptămâna de curs, Eugen ne pusese să ne alegem
temele, ca să avem timp de pregătire până ce urmau să înceapă susținerile. Cursul
era ”Train the Trainers”. Asta însemna că viitorii noștri cursanți erau mult
mai probabil persoane care se pregăteau să devină traineri la rândul lor. Deci chiar
dacă cei mai mulți dintre colegi, deși tineri, aveau ceva experiență în domeniu,
treaba nu era simplă.
”Eu nu mă pot lăuda decât cu experiența de profesor, timp
de 4 ani, la un liceu” spusesem eu la prezentare. ”Sper ca după acest curs
să-mi găsesc un job de trainer, probabil la o echipă de vânzări, poate voi
începe cu un MLM, pentru că le cunosc sistemul.”încheiasem eu. Nu prea îmi plăcuseră reacțiile celor din jur. Toți
încercau să zâmbească, dar nu erau mai mult de vreo două-trei fețe sincere.
Mai târziu, în timpul săptămânii, din discutiile purtate
la o cană de cafea sau la prânz, îmi dădusem seama că fusese o reacție destul
de naturală. ”În fond, cine eram eu să empatizeze cu mine din primul moment?” Toți
știau doar ceea ce le spusesem, că sunt o femeie de 51 de ani, mamă cu trei
copii- de acum adulți și m-am hotărât să renunț la inginerie și să mă apuc de
training, eventual – mai târziu, de coaching. ”Cu siguranță în primele momente
unii m-au crezut nebună.”
Când au început prezentările, am avut parte de experiențe diverse. Mie mi-au plăcut cele mai multe dintre sesiuni, însă Vlad
parcă era ”Gică contra”. Era cel mai tânăr dintre noi. Înalt, cred că puțin peste 1,80m, brunet, cu niște bucle obraznice, care deși scurte îi cădeu mereu pe
ochii de un albastru ca cerul seni de vară. Era extrovertit până în măduva
oaselor și punea întrebări după întrebări fiecăruia, iar obiecțiile erau foarte
bine documentate.
Prezentarea lui fusese prima și foarte reușită. Totuși
acum, după ce participasem la celelalte, nu mi se mai părea chiar cea mai bună.
”De comentariile lui parcă… mă tem un pic”, mi-am spus eu
în timp ce revedeam pentru ultima dată fișa cu întrebările pe care urma să le
adresez fiecărei grupe, ca să putem configura cele patru atitudini față de
schimbare, prezentate atât de ingenios în cartea după care mă inspirasem.
”Totuși, știu că n-o să mă intimideze cu dezinvoltura lui.
Seamănă prea bine cu fostul meu iubit și am antrenament în gestionarea
emoțiilor pe care mi le provoacă o asemenea personalitate”, am gândit
netezindu-mi o cută… inexistentă, a fustei de stofă gri pe care mi-o cumpărasem
special. Mă gândisem că se va
asorta cu bluza tip cămașă albă cu buline roșii. Oglinda îmi confirmase că nu mă
înșelasem. Îmi strânsesem buclele roșcate, care altfel îmi cădeau grele pe
umeri, cu o clamă la spate, ca să nu mă încurce și să mă trezesc dându-mi părul
de pe față… cu markerul deschis în mână.
”Grozavă ocazie i-aș mai da lui Vlad, și nu numai lui, să-mi
trag o dungă albastră pe frunte în mijlocul prezentării” îmi spusesem în timp
ce luasem decizia să aleg practicul în detrimentul eleganței.
Ușa s-a deschis și colegii au început să intre și să-și
ocupe locurile. În timp ce Eugen imi pregătea prezentarea de pe stick, din laptopului lui la proiector, eu i-am rugat pe fiecare să-și
citească instrucțiunile de pe cartonașele pe care le împărțeam.
Când Eugen a dat startul prezentării,
le-am explicat colegilor cum va decurge micul nostru joc.
”Așa cum știți”, am început eu”am tema Adaptarea la
schimbare. Scenariul este următorul: sunteți traineri, fiecare coordonând o
echipă de vânzări. Într-o zi managerul vă anunță că sunteți solicitați la sala
de training, unde o persoană cu experiență și rezultate excepționale vine să vă
învețe o metodă nouă de abordare a clienților.
Ați primit fiecare câte un cartonaș cu desenul unui
personaj, un șoricel sau un omuleț, și numele acestuia. Voi striga cele patru
nume pe rând. Vă rog să ridicați mâna, cei care aveți același cartonaș, apoi să
vă schimbați locurile, astfel încât membrii fiecărei echipe să fie așezați cât
mai aproape ca să se poată sfătui când vor răspunde la întrebări.
Vă rog să un împușcați mesagerul!”, le-am mai spus eu
zâmbind. ”V-am împărțit pe echipe aleatoriu și chiar dacă atitudinea voastră
normală față de schimbare nu este cea a grupei din care faceți parte, de dragul
jocului, încercați să vă imaginați situația cât mai bine. E ca și cum ați
empatiza cu proprii cursanți la training, care știți bine că sunt de toate
felurile.”
După reașezarea grupelor, am desenat cadranul împărțit în patru pe flipchart, am scris deasupra fiecăruia categoria: Mirosilă și Gonilă (cei doi șoricei), Dl. Hohot și Dl. Iepure (cei doi omuleți), care reprezentau cele patru atitudini posibile față de schimbare, așa cum le vedea autorul poveștii.
Și jocul a început.
”Aveți câteva minute să vă sfătuiți și să alegeți un reprezentant care să-mi comunice ceea ce aveți de spus referitor la situația prezentată, în funcție de tipologia căreia îi aparțineți. Prezentarea de pe ecran vă prezintă mai detaliat ceea ce aveți pe cartonașe, ca să vă ajute.
Eu voi nota afirmațiile în cadranul corespunzător. Apoi
vom încerca să găsim împreună soluții pentru atitudinile neproductive. Veți
putea alege să vi le notați, ca obiective posibile, cu care ar trebui să
lucrați, dacă situația ar fi reală.”
Jocul a fost antrenant, toți au participat cu entuziasm
și s-au distrat.
”Probabil că alegerea personajelor din cartea Cine mi-a
mutat cașcavalul, de Spencer Johnson, a fost o idee excelentă”, mi-am zis
admirându-le implicarea.
După ce am tras concluziile, pe ecran a apărut o imagine
cu o bătrână în fața unui aragaz, punând la foc niște morcovi și ouă și
preparând o cafea. La blatul din bucătăria bătrânei, o fată care părea a-i fi
nepoată, o privea concentrată, iar eu mi-am început explicația finală:
”Vă voi spune acum, pe scurt, o poveste despre o fată
care era copleșită de problemele care în ultima vreme păreau să un se mai
termine. A venit la bunica ei, recunoscută în familie pentru înțelepciune și a
rugat-o să o ajute să găsească o soluție. Fără să-și spună opinia față de
greutățile fetei, bunica a invitat-o în bucătărie. A pus la fiert ăntr-un vas
câțiva morcovi și în altul câteva ouă. A râșnit niște boabe de cafea și a pus
ibricul pe foc să prepare cafeaua. După câteva minute, a scos morcovii și ouăle
pe cîte o farfurie, apoi a turnat cafeaua aromată în cești. A întrebat-o pe
fată ce vede. Ea aridicat nedumerită din umeri și atunci bunica i-a explicat: toate
au avut de suportat aceeași dificultate, apa fiartă. Cum au recționat morcovii?
Ea i-a înțepat cu o furculiță și a arătat că își pierduseră complet duritatea.
Dar ouăle? Ele își mai păstraseră exteriorul dur, care le protejase, dar și ele
se transformaseră. Ei, dar ce făcuseră boabele de cafea? După câteva momente de
suspensie, bunica dăduse răspunsul neașteptat: ele transformaseră complet apa,
cea care distrusese și transformase morcovii și ouăle. În final bunica o
întrebă pe fată: Tu ca cine vrei să fii?”
.jpeg)
Apoi pe ecran a apărut ultimul slide în care, peste
imaginea blurată a bucătăriei de maiînainte, scria cu litere mari albastre ”TU
CINE VREI SĂ FII?” și uitându-mă de la unul la altul în sală, am completat: ”un
morcov, un ou, sau o boabă de cafea?”.
M-am înclinat zâmbind și ei au început să aplaude.
Am trecut la locul meu, iar Eugen le-a dat cuvântul să
ofere feedback. M-au încântat opiniile lor. Cei mai mulți nu cunoșteau nici cartea nici povestea și
le-au apreciat ca materiale folositoare pentru viitoarele lor traininguri. Au
fost încântați de modul de organizare a jocului. S-au distrat învățând, ceea ce
li s-a părut foarte valoros.
Eu așteptam cu emoție intervenția lui Vlad, care a fost
pentru prima dată când a vrut să vorbească ultimul.
”M-am simțit din nou în clasa a treia, cu doamna
învățătoare, pe care o adoram și cu care jucam tot felul de jocuri și scenete
de felul ăsta, prin care învățam matematică, dicție sau deprindeam cunoștințe
despre lumea din jur”, a spus el pe cel mai serios ton pe care i-l auzisem,
fără urmă de emfază sau ironie. ”Mulțumesc, Monica!, mi-ai amintit de aceste
lucruri frumoase pe care pur și simplu le uitasem. Voi începe să introduc și eu
mai mult joaca în training. Acum
am înțeles că e altceva, nu e doar un simplu joc de rol. Te face să te simți
diferit și informația ajunge la tine fără să mai opui rezistență. Super!”
Am mulțumit, așa cum o făcusem cu fiecare, dar în fața
lui am înclinat ușor din cap. Cu gândul la propria învățătoare, un înger de
femie, m-am simțit onorată că m-a asemănat cu a lui.
Și a venit rândul lui Eugen, care își rezerva dreptul de
a da feedback ultimul, ca să un ne influențeze părerile. M-am
întors spre el, cu sufletul la gură și l-am auzit spunând:
”Eu… nu am de spus decât un singur cuvânt :
CONGRUENȚĂ! Iar acum puteți
continua să aplaudați”.
Pe fondul acestor aplauze, am simțit ceva umed și cald care
îmi aluneca pe obrzul drept. Era o lacrimă de fericire. Am șters-o discret cu
degetul și, înainte să începă îmbrățișările, am mai avut timp să mă gândesc:”Oare
cum va fi viața mea de acum încolo? După ce am trăit acest moment minunat?”
Comments
Post a Comment