Provocarea anului în povestiri

 Rar refuz o provocare, dar dacă e vorba de scris nici nu poate fi vorba de refuz!

Mirela Carmen Stancu, pe care am cunoscut-o colaborând cu editura Quarto, pe care o coordonează, are o deosebită plăcere să lanseze provocări autorilor. 

În acest an, a început publicarea pe canalul ei de Youtube, în fiecare zi la prânz, a unui scurt video care conține provocarea zilei, o temă de poveste. 

Eu mi-am propus să scriu poveștile și să le postez aici. Vom vedea cât mă va ține entuziasmul?!

Mi-am propus măcar o postare pe săptămână, fie că e vorba de o singură poveste sau mai multe. Uneori poate voi reuși să le scriu pe toate șapte... cine știe?

(Pentru ușurința lecturii, fiecare nouă poveste o voi pune în fața anterioarei. Asta va deveni probabil mai evident că e de ajutor când se vor aduna multe povești)

Ziua 2_ Cuvântul care îmi definește acest an și îmi este busolă

Mi-am văzut împlinit în 2024 cel mai mare și drag vis al meu, Să fiu scriitor publicat!

Și după euforia momentului m-am gândit că ceea ce mă va trage mai departe, cu aceeași putere, va fi să public un roman de mare succes, nu doar unul stângaci – de debut, apoi mai multe, dintre care unul tradus în limba engleză, foarte bine cotat pe Amazon, după altul să se scrie un scenariu de film și să se ecranizeze (de ce nu chiar la Hollywood) ...

Și mi-am dat voie să visez toate astea, care acum sunt mult mai abordabile decât înainte de a-mi fi confirmată abilitatea de a scrie bine. Și ca să vezi chestie! Tocmai pentru că mi se par abordabile nu mă mai entuziasmează la fel.

Nu, nu te grăbi să strâmbi din nas crezând că mă împăunez cu lauri înainte de vreme!

Voi continua să scriu consecvent, să mă perfecționez, cum fac în acest moment- prin aceste povești, însă acum îmi este clar că pot să o fac. Îndoielile sunt tot mai timide, obstacolele se pierd în decor... Sunt conștientă că de acum, acestea nu mai sunt visuri, ci au devenit  țeluri tangibile.

Îmi trebuie deci un alt vis, la fel de mare, care să mi se pară măcar un pic irealizabil. Exact cum a fost publicarea primei cărți, la care am visat cu ochii deschiși ani de zile. Chiar dacă am făcut tot posibilul să se întâmple, am avut îndoieli până aproape de sfârșit.

Și m-am gândit la cea mai mare dezamăgire a anului trecut: nu am reușit să slăbesc!

Aș fi reușit cu o dietă și cu ceva sport. Am trotinetă, role, patinoar și bazin de înot în vecinătate. Am mai reușit asta cu câțiva ani în urmă, imediat după ce m-am îngrășat brusc. Dar cân rezultatul, o vreme stabil, nu a fost de durată, permanent, m-am întrebat care e cauza din spatele perdelei de fum cu care suntem asaltați: zahărul, grăsimile, sedentarismul... Da, de acord, toate astea ”ajută” la îngrășare, însă nu sunt cauzele, ci doar cârjele pe care se sprijină kilogramele noastre în plus, ca să nu ne părăsească prea ușor.

Cauza este întotdeauna un stres susținut. Și ce provoacă acest stres? La fiecare dintre noi percepția este diferită. Ce eu văd pericol, tu ai putea să consideri ceva obișnuit.

Și atunci ce e de făcut, dacă panaceul universal ”dietă-fitness” nu funcționează. Adică nu rezolvă problema, ci doar o ascunde temporar sub preș.

În periplul meu prin metodele de dezvoltare personală, în paralel cu studiile de NLP (Neuro-Language Programing = Programare Neuro-Lingvistică) am întâlnit EFT (Emotinal Freedom Technique= Tehnica de Eliberare Emoțională), numit pe scurt Tapping (Tapotare).

EFT (cum îmi place mie să-i spun) este o combinație de ”acupunctură”, care se efectuează cu degetele, pe meridianele energetice ale corpului și o serie de afirmații care însoțesc tapotarea punctelor.

Am precticat-o cu rezultate bune și am lucrat cu persoane care au obținut rezultate incredibile, atât în ceea ce privește ameliorarea simptomelor fizice cât și în descoperirea și eliminarea convingerilor limitative.

Mie mi-a servit pentru a-mi limpezi convingerile despre bani, despre valoarea personală... lupta cu ”nu merit” a fost una foarte lungă și grea pentru mine.

Și dacă tot e așa de grozavă metoda asta, ai putea să mă întrebi:”De ce nu ai rezolvat problema până acum?”

”Excelentă întrebare!”, ți-aș răspunde. Înseamnă că mă urmărești cu atenție și s-ar putea să te alegi cu ceva și pentru tine de aici nu doar cu o lectură... sper eu plăcută.

Păi... să vedem: întâi de toate, convingerile noastre s-au bazat pe experiențe trăite, care au avut la momentul respectiv un puternic impact emoțional asupra noastră. Mai departe s-a ocupat subconștienul să ne protejeze de a mai repeta experiența dureroasă, prin a ne confirma pericolul situațiilor similare și a ne face să le evităm. Așa am ajuns să avem muuultee straturi de convingeri, înrădăcinate în subconțtient încă din cea mai fragedă copilărie.

Deci fac un exercițiu EFT, pentru eliminarea retcienței față de exercițiile fizice, care se manifestă mascat, bineînțeles, în forma: vreau, dar n-am timp de sală, n-am bani de aparatură pentru acasă, vremea e urâtă să alerg afară, râde lumea de mine ”femeie de 60 de ani... s-a apucat de role și trotinetă... se crede adolescentă... a înnebunit!”...  

Rezolv primul strat al convingerii și mă mobilizez: plec cu rolele în parc, ies cu totineta prin cartier, pe orice vreme, apoi într-o zi... un argument ”mai puternic” mă oprește. Subconștientul, care deja devenise nerăbdător, săracul de el nu mai știa cum să oprească ”nebunia care mă punea în pericol”, cheamă în ajutor urmele de perfecționism, le adună de prin toate cotloanele și acestea îmi susșin ideea: ”dacă ai întrerupt, trebuie să o iei de la capăt... e prea complicat... e clar că nu-ți iese...”. Când de fapt ar fi foarte simplu să te gândești că a fost o pauză inevitabilă și continui de unde ai rămas.

Ha! Simplu de zis, dar nu de făcut. Dacă ceea ce te împiedica ar fi fost complet vindecat poate nici nu ai fi permis întreruprea, dar dacă totuși bu era posibil să o eviți (uneori viața are alte planuri...) nu te-ar fi afectat.

Așa că eu, după câte o fază din asta, n-am stat să-mi plâng prea mult de milă și am continuat să sap. Au ieșit la lumină rând pe rând: ”Nu poți să slăbești, pentru că îți amintești când erai slabă și atractivă ai avut parte doar de parteneri care nu au văzut dincolo de aparențe” (deși realitatea fusese că eu nu aveam încă o stimă de sine care să atragă altfel de parteneri) , ”Nu te grăbi să slăbești că nu o să mai ai nici un motiv să amâni publicarea cărților” (deși motivul real era frica de expunere și judecată a scrierilor nu a fizicului meu)....

Și o știți pe aia a lui Caragiale cu ”luptă și luptă”? Așa și eu!

Da, da’ n-am luptat în zadar! Mi-a trebuit multă perseverență, dar fiecare dintre noi ne putem dezvolta acest ”mușchi mental”,  dacă avem răbdarea să vedem ce funcționează și cum putem să-l stimulăm.

Și pe drumul spre marele adevăr, am rezolvat multe alte chestii, ascunse, pe care nici nu știam că le am. Știți, e ușor să spui ”Așa sunt eu!” și să nu te mai preocupe și de ce.

Eu, curioasă și destul de curajoasă, mi-am zis: ”Ei pe naiba! Că doar nu te-ai născut cu prejudecăți și limitări?!”

Și uite așa, treaptă cu treaptă, am ajuns la noul vis: Să slăbesc anul acesta exact cât am nevoie ca să arăt exact cum am visat întotdeauna!

Și asta a venit la pachet cu cuvântul anului: VIZIBILITATE.

Cât timp nu mă voi mai teme de ea și toate relele pe care credeam că mi le-a adus, când de fapt temerile mele legate de ea au provocat răul, nu mai am nici o piedică importantă în calea visului meu.

Restul ține de disciplină, de planificare, de perseverență.

Cum s-ar spune am câștigat și de data asta marea bătălie care se dă ”la mansardă”, cum zic eu arătând cu degetul arătător la tâmplă. Restul, în curând va fi istorie, ca toate celelate mari probleme peste care am trecut în ultima jumătate de secol. 

Ziua 1_ Amintirea unui moment de nou început și urmările sale

Poate cu câteva zile în urmă mi-ar fi fost un pic mai greu să aleg între momentele de noi începuturi din viața mea (schimbări de carieră, de domiciliu, de statut...). Mai în glumă, mai în serios, mi se potrivește citatul preluat din literatura de dezvoltare personală și regăsit adesea pe Facebook ”schimbarea este singura constantă” în viața mea.

Uneori mi-aș fi dorit ca drumul să-mi fie un pic mai lin, dar îmi revin rapid din aceste momente de reverie, dîndu-mi seama că nu aș mai fi fost eu cea de astăzi, nu mi-aș mai fi împlinit aceleași visuri, nu aș mai fi avut înțelepciunea pe care mi-au dat-o lecțiile luate din experiențele trăite...

Astăzi, un OM bun, prin mesajul care mi l-a trimis, mi-a amintit de un moment trăit cu ceva mai mult de 13 ani în urmă (în noiembrie 2011). 

Acum pot spune cu mâna pe inimă că acela a fost un moment de cotitură, în care un cuvânt, mi-a influențat puternic viața.

Am fost un copil cuminte și o elevă silitoare, dar acasă, deși sigură la părinți pentru vreo zece ani, nu mă simțeam văzută și apreciată așa cum îmi doream. Și așa am devenit o singuratică taciturnă înconjurată permanent de cărți, în casă și o elevă eminentă la școală. Când premiile școlare nu mi s-au mai părut suficiente, ca să ies în față am participat la olimpiade, piese de teatru, evenimente sportive... și mai ales îmi ajutam colegii cu orice puteam. Chestia asta cu ajutorul chiar a început să-mi placă din ce în ce mai mult, dar au trecut zeci de ani până ce am început să o fac dezinteresat (dar asta e o altă poveste).

Când am terminat facultatea și speram să ies în lume și să fiu eu cea adevărată, să unesc, în sfârșit, cele două laturi ale personalității mele pe care le țineam tot mai greu în echilibru... m-am măritat!

Toate bune și frumoase, asta n-ar fi trebuit să fie o piedică, ba din contră. Însă... iubitul din liceu- prima dragoste, apoi soțul meu și chiar partenerul avut la mai mulți ani după divorț, s-au dovedit a fi... Ce să vezi? Niște narcisiști! Ghici ca cine? Ca mama, cea care nu mă vedea decât când greșeam sau când avea nevoie să se laude cu mine, ca și cum aș fi fost un trofeu, încercând astfel să scoată în evidență tot meritele ei, prin ceea ce devenisem eu.

Așa că planurile mele, mai mult sau mai puțin conștiente, de a fi eu însumi s-au dus pe apa sâmbetei. 

La început sperasem, bineînțeles, să fie bine. Ba m-am încăpățânat în speranță pe durata a vreo paisprezece ani, din care m-am ales cu multă dezamăgire și speranțe spulberate, dar... cu trei FIICE minunate, dar de la bunul Dumnezeu, balsam pentru inima mea ... ruptă în bucăți.

Când atmosfera din casă a devenit insuportabilă și cu risc tot mai mare de a le afecta prea profund și iremediabil pe fete, într-o zi de vară la începutul vacanței, am luat de mână o mică minune de 5ani, pe cealaltă de 8 și alături de cea de 13, cu hainele de pe noi și cu actele în poșetă, am închis ușa în urma noastră, peste tot ce a fost urât, și am plecat în lume (la propriu).

Mulți m-au întrebat apoi cum am avut curaj? Mie mi s-a părut normal să-mi asum responsabilitatea. Mai târziu am înțeles că îmi exersasem curajul înfruntându-mi mama și apoi soțul. pentru mine curajul  era un fel de normalitate.

Viața noastră de ”cei patru muschetari” a avut multe suișuri și multe coborâșuri, mai ales pentru mine. Am ajuns de câteva ori la marginea prăpăstiei disperării, dar dragostea pentru ele m-a ajutat să-mi revin de fiecare dată, ca pasărea Phoenix. Rând pe rând, fetele au terminat studiile și au plecat, fiecare pe drumul ales cu responsabilitatea pe care au modelat-o acasă.

Pe la vreo 5 ani, în joaca mea cu păpușile, spunându-le povești, îmi imaginam că voi fi o... bunică. Apoi am aflat că asta nu e o meserie!? ”Ce păcat!” Mi-am schimbat opțiunea la doctor de copii. Aveam impresia că pot face la fel de multe lucruri bune.

În clasa a doua însă, am început lecțiile de limba engleză, în particular. Pe vremea aceea (în anii ’60) prima limbă străină începea în clasa a cincea. Pentru că toți copiii colegilor ei de serviciu, mai ales ai superiorilor ei, făceau muzică, sport sau diverse alte chestii extrașcolare, mama și-a dorit și pentru mine asta. Am făcut câțiva ani de patinaj, dar locuind în Berceni și singurul patinoar fiind în Foreasca, disponibil doar pe timpul iernii... distracția mea nu a durat prea mult.

Engleza a fost alternativa la muzică. Mama voia vioară, iar eu nu acceptam decât pianul, care era imposibil de cumpărat în acea vreme, deci... zarurile au fost aruncate, și am început lecțiile săptămânale, care s-au întins pe mai mulți ani. 

Deși la început nu eram încântată, așa cum s-a întâmplat mai apoi de multe ori în viața mea, orice ”șut în fund” chiar a fost un pas înainte. Am avut parte de un profesor excepțional, la fel cum era și doamna învățătoare la școală. Cu aceștia doi de partea mea, nu e de mirare că la o vârstă atât de fragedă nimic nu mi-a mai stat în cale, la școală și, mai târziu, în plan profesional.

Am decis deci să mă fac profesoară de limba engleză și am ținut-o așa până la liceu, când mama m-a convins că voi ajunge după repartiție în nu știu ce colț uitat de țară și ar fi mai bine să aleg altceva: medicină, finanțe... Am ezitat până prin clasa a XI-a și eram pe punctul să o pornesc din nou spre medicină (pediatrie) cînd mi s-a părut deodată că ingineria era mult mai practică. Eram la un liceu de profil, eram la fel de bună la română, engleză, matematică sau biologie (olimpică...deh!). Aveam șansa să-i urmez tatei, un excelent maistru mecanic, deja implicat în construcția Metroului Bucureștean...

În plus, aveam ocazia să iau repartiție într-un oraș mare, la o fabrică, la sfârșitul studiilor. Mie îmi plăcuse la țară, la bunici, în vacanțe, dar acesta era unul dintre puținele subiecte în care părinții mei erau de acord: eu nu aveam ce căuta la țară, de unde ei au plecat alungați de sărăcie!

Să nu vă imaginați că  la mine acasă certurile erau în toi, dacă v-am spus că părințiii mei nu erau de acord aproape în nici o privință. Nici pomeneală! Cum așa? Simplu! Mama decidea și tata se alinia. Strânsul din dinți, de dragul copiilor și de frica opiniei publice, l-a costat foarte scump (sănătatea și viața), însă a fost alegerea lui. L-am iubit și admirat pentru asta, dar am înțeles să nu fac la fel.

Ingineria și abilitățile tehnice, care veneau la pachet cu ea, precum și limba engleză (între timp mai învățasem franceza- în școală și italiana singură- cu televiziunea prin cablu), s-au dovedit excepțional de folositoare, în București prin anii 1997-1999, când mi-am început periplul de mamă singură. De la mecano-chimie am trecut destul de ușor la proiectare de instalații pentru construcții și așa am asigurat bunăstarea familiei.

Mi-a plăcut, m-am priceput pentru că ... vă amintiți? Munceam până eram excepțională în orice făceam ca să fiu vizibilă, acceptată, apreciată... Dar nu mi-am găsit împlinirea, pentru că nu mă pasiona ce făceam, nu simțeam că fac o diferență în această lume. 

Ceva îmi șoptea mereu în ureche că ”Nu pentru asta ești aici. Dacă ar fi așa misiunea ta ar fi încheiată deja!”.

Și cuprinsă de un entuziasm aproape nebunesc, după ce fiica mea cea mică a plecat cu bursă la studii în SUA, la câteva luni după ce îi pierdusem în februarie pe talăl fetelor și în aprilie pe tatăl meu... am renunțat la inginerie! Am decis că de una singură pot trăi din meditații la limba engleză și/sau matematică și voi face cursuri ca să mă îndrept spre ce îmi place: teaching, training, coaching...

După o căutare de câteva luni, un trainer, Marian Rujoiu, și compania lui, Extreme Training, mi-au reținut atenția. Zis și făcut, m-am înscris la cursul care se numea, și chiar era, ”Train the trainers”, însă diploma românească, de la Ministerul muncii era de Formator (cuvânt care mi-a displăcut întotdeauna). Nu mi-a păsat. Eu îmi doream cunoștințele și nu aveam chiar mare nevoie de diplomă.

În prima zi, ne-am așezat în cerc și am fost invitați să ne prezentăm. În cele câteva momente când fiecare își căuta curajul să-și ia inima-n dinți și să spargă gheața... m-am uita în jur: eram 18, o singură doamna cam de seama mea (peste 50 de ani, eu abia împlinisem 51) vreo câteva sărite puțin peste 30... câțiva bărbați cam de aceeași vârstă și restul tineri care aveau vârsta mai mică decât vechimea mea de inginer (27 de ani).

Dar nu conta! Îmi promisesem să nu las nici vârsta, nici domeniul din care veneam să fie piedici. Era timpul să-mi țin promisiunile și față de mine nu numai față de alții!

Am ridicat mâna și am vorbit. Atunci am înțeles pentru prima dată că teama de vorbitul în public nu este una dintre fricile mele. Nu aș fi învins-o atât de ușor!

Cursul a fost intens, o săptămână de dimineța până seara. Atmosfera a fost excelentă, informația prețioasă, m-am simțit adoptată într-o nouă comunitate, deși majoritatea erau deja traineri în companiile unde lucrau, veniseră doar pentru diplomă, am găsit repede un limbaj comun. Frumusețea a fost că totul s-a desfășurat interactiv, iar ”examenul” a fost o sesiune de trainig live. Marian a propus temele și am tras la sorți. Asta s-a făcut din prima zi, ca să avem timp de pregătire și susținere. Mie mi-a picat ”adaptarea la schimbare”. Vă dați seama că îmi venea ca o mănușă! Emoții aveam însă, legate de felul cum aveam să reușesc să transmit mesajul meu ”schimbarea e oricum o constantă în viețile noastre și nu e obligatoriu să fie în sens negativ, așa că de ce să ne fie frică de ea și să ne opunem în loc să ne adaptăm?”

Tot prin tragere la sorți, rândul meu la prezentare a fost penultimul. Asta am simțit-o la început ca pe dificultate în plus. Exista termen de comparați cu cei 16 dinaintea mea. Și fuseseră unul mai bun ca altul, cu sesiuni interesante și atractive.

A venit momentul!

Pregătisem o sesiune bazată pe cartea ”Who moved my cheese” de Spencer Johnson. Cele patru personaje (cei doi șoricei și cei doi omuleți) le-am transformat în patru echipe și le-am spus participanților care sunt comportamentele specifice, apoi ne-am jucat pe tema ”Managerul te trimite la un curs la care participi pentru că nu poți refuza, dar ești decis să nu-ți plcă, pentru că nu îți place schimbarea, în general”. Jocul a ieșit bine, toată lumea a fost încântată, dar nu a fost singura prezentare interactivă, așa că nu speram la prea multe laude. Am încheiat cu povestea ”Morcovul, ouăle și boabele de cafea”, care nu era atât de populară în acea vreme. Tuturor li s-a părut interesantă, era ceva care ne punea pe gânduri: ”Tu ce vrei să fii: morcov, ou sau … boabă de cafea?”.

După fiecare sesiune, Marian dădea cuvântul cursanților să ofere feedback, iar la sfârșit îl oferea pe al lui. După feedback-ul colegilor și aplauzele de rigoare, a urmat intervenția lui Marian:

”Am un singur cuvânt de spus CONGRUENȚĂ! și acum puteți continua să aplaudați”.  

De atunci m-am străduit să merit întotdeauna acea apreciere, care a fost balsam pe sufletul meu chinuit de îndoieli despre ce urma în viața mea profesională, cu o schimbare la 180 de grade la 51 de ani.

A fost un moment de început memorabil!

Am experimentat sentimentul de împlinire ca profesionist, nu numai ca mamă sau iubită. Am fost vizibilă, dincolo de măștile, pe care fiecare le purtăm, în funcție de circumsatnșe, oricât am pretinde că nu o facem. Nu ne dă mâna să umblăm cu sufletul dezgolit în fața oricui, mai ales dacă bănuim că adevărul nu ar fi apreciat…

Cineva care conta pentru mine, m-a văzut așa cum sunt, mi-a intuit potențialul și mi-a dat prin acel cuvânt și intenția din spatele lui, curajul de a merge mai departe pe drumul pe care tocmai făceam primul pas.

Oare altfel aș mai fi avut curajul să continui? Poate… Totuși nu sunt prea sigură că nu m-aș fi întors la siguranța lucrurilor cunoscute, mai ales în momentele de mare provocare: lipsuri financiare, judecata oamenilor, singurătate… fără acea încurajare pe care am păstrat-o într-un colț al minții și sufletului. Ori de câte ori îmi era greu, mă gândeam că nu am dreptul să mă opresc. Datoram reușita potențialului din mine, pe care Marian îl văzuse și îl apreciase.

Acest moment a fost și este pentru mine ”Cercul excelenței”. (Cine are idee de NLP,  știe despre ce vorbesc.)

Sunt convinsă că viața mea nu ar mai fi fost încununată de atâtea reușite, datorate împlinirii celor mai îndrăznețe visuri… fără acel moment.