PRIETENA MEA POVESTEA

Urma să fie o zi plină, doar era ziua ei, însă Aurora nu-și amână sesiunea de scris de dimineață. Intrase în linie dreaptă cu termenul fixat de ea pentru noul roman, pe care, în sfârșit, concluzionase că-l clocise destul și era cazul să-i dea drumul în lume. Se așeză în scaunul comod din spatele biroului pe care îl plasase lângă geam, ca să poată privi copacii sau norii și să asculte păsările. Deschise caietul studențesc de dictando cu 200 de file, în care scria, la semnul lăsat acolo cu o seară înainte. Scrisese o vreme la laptop însă observase că asta o făcea să-și piardă cursivitatea în gândire și inspirația, pentru că nu se putea abține să nu corecteze greșelile care scăpau din viteză... Așa că se întorsese la caiet și stilou. Nu alesese creionul pentru că nu obișnuia să șteargă atunci când relua un capitol ci tăia și adăuga bilețele cu corecturi. Când se decidea că nu mai vrea să revină asupra capitolului îl citea cu voce tare și se înregistra. Urma să dea unei prietene înregistră...

  Privesc de la fereastă păsările călătoare plecând în stoluri către sud. Le aud strigându-se și le admir cum se organizează și cum au grijă una de alta. Provocarea vieții mele prezente este că sunt singură și mă străduiesc să nu mă las copleșită de singurătate. Locuiesc singură, îmi pertec mare parte din timp lucrând acasă și doar câteva ore pe zi alături de elevii mei. Sunt multe ore însoțită doar de prezența gândurilor mele despre trecut sau viitor, primul din ce în ce mai șters în memoria mea și al doilea tot mai scurt... în imaginația mea. Poate unii ar considera situația asta o binecuvântare: liniște, independență... Eu sigur nu o consider astfel. Mă obișnuiesc în fiecare zi mai mult cu ea și îi accept avantajele și dezavantajele, însă sufletul meu tânjește după râsete și joacă de copii în jur, după persoane cărora să le port de grijă sau să le ajut... un pic de agitație, de imprevizibil... De unde știu că nu m-ar obosi sau nu m-ar plictisi asta? Am avut ani de zile o casă pl...