Prietena mea, Povestea, își respectă mereu promisiunea

Astăzi mi-am dat din nou întâlnire cu terapeuta mea preferată: Povestea.

Cu sora mai mare, Povestea citită sau ascultată, pe care o numesc Romalinda, mă întâlnesc zilnic. Ea mă ajută să mă relaxez, când lucrez un obiect handmade, sau să-mi clarific ideile despre o nouă poveste sau roman la care scriu.

Cu sora mijlocie, Povestea scrisă de mine, pe care am numit-o Persevera, mă întâlnesc aproape zilnic, cu rare excepții, lucrând împreună la un nou roman, complotând cu personajele, imaginând scene, revizuind, schimbând... și chiar luând-o de la capăt fără ezitare, dacă intuiția ne spune că ar fi potrivit.

Cu sora cea mică, Povestea terapeutică scrisă din experiența mea, mă întâlneam rar, însă de când i-am conștientizat valoarea, am devenit foarte bune prietene și o numesc Terapina.

 (Este preferata mea, dar... Șșșt! Să nu mă dați de gol față de surorile ei mai mari!)

Astăzi ne-am fixat o nouă întâlnire. Ne aflăm amândouă în camera mea. Ne-am așeazat rezemate comod pe canapea, fiecare cu câte un ceai aromat în mână. Al meu e de iasomie, al ei este ...”Fructul îngerilor”.  Când am auzit prima dată de el am pufnit neîncrezătoare, dar Terapina mi-a explicat că este un amestec de ceai  verde, fructe – în principal căpșuni, și alte chestii... ”Mă rog, fiecare cu gustul ei!” mi-am zis eu și i-am acceptat moftul, pentru că am nevoie de ea relaxată și prietenoasă. N-am văzut-o niciodată altfel, însă nu mă încumet să-mi asum riscul.

Ea mă învăluie, ca de obicei, cu o privire blândă, care mi-o amintește pe bunica. Nu se grăbește niciodată. Așteaptă cu o răbdare plină de înțelegere să-mi spun păsul.

—Astăzi e un pic... diferit, încep eu cu glas stins. Apoi îmi dreg vocea și continui, încurajată de privirea ei luminoasă ca cerul senin de vară. Nu te-am chemat să rezolvăm o nouă problemă. Lucrez deja la cea cu greutatea, care m-ai ajutat să înțeleg că se leagă strâns de finanțe și alte aspecte importante din viața mea... Așa cum m-ai sfătuit, o voi documenta și vom scrie apoi împreună o nouă poveste frumoasă și utilă, pentru mine ca rememorare a experienței, iar pentru cititori... ca posibil exemplu. 

(Povestea - de fapt poveștile, vor apărea în ”Jurnalul vindecării mele”, probabil, până la sfârșitul acestui an.)

—Draga mea, aș vrea doar să mă ajuți să-mi lămuresc mai bine aspectele terapeutice ale poveștilor, am continuat eu, ca să le pot pune în argumentația care îmi va promova primul ”Jurnal cu povești”, pe care inspirată de sora ta, Persevera, l-am numit ”Jurnal din cafenea”. Eu consider că le-am înțeles valoarea și ca dovadă le scriu și le folosesc, dar dacă nu reușesc să o explic suficient de clar și simplu, poate nu va fi de folos cititorilor.

—Da, cred că ai în minte zicala: ”Oricât ar fi de complexă problema, dacă o poți explica pe înțelesul unui copil de șase ani, înseamnă că ai înțeles-o cu adevărat.”, interveni Terapina, mângâindu-mă cu privirea.

—Exact! Și simt că mai am niște umbre pe la colțuri.. nu s-a făcut complet lumină în întreaga argumentație.

—Păi hai să vedem care sunt acele umbre! Spuse ea, apoi continuă, după o scurtă pauză, căreia eu nu i-am dat semnificația pe care ea o aștepta din partea mea... Haide, ce mai aștepți? Ia caietul și începe să pui pe hârtie întrebările care te sâcâie!

—Ah, iartă-mă, draga mea, am sărit eu ca arsă, mai-mai să-mi vărs ceaiul. Am pregătit caietul, dar deja mă afundasem în gânduri și uitasem de el.

—Păi tocmai pentru că îl observasem, am încercat să-ți dau timp să-l iei fără să-ți amintesc eu. Credeam că ți-a intrat în reflex să nu începi nici o sesiune de investigații... mă rog, discuții cu mintea ta, până ce nu ai foaie și creion la îndemână. Nu știi niciodată ce indicii importante ai putea pierde dacă nu le notezi imediat.

—Oho, din păcate, am deja destule pierderi din astea la activ, la ideile de povești și la orice altceva! ”Țin eu minte și notez mai târziu”, s-a dovedit total ineficient, mai ales pentru o minte atât de activă și imaginativă ca a mea.

—Bun, acum că suntem pregătite, să auzim întrebările!

—Nu-mi este prea clar cum am început eu, un adevărat ”Toma necreddinciosul”, să am încredere în puterea vindecătoare a poveștilor. Îmi plăceau poveștile, dar le consideram doar refugiu și relaxare. Cititorii poveștilor din jurnalele mele ar putea crede că terapia cu povești funcționează numai pentru mine, datorită relației pe care o am cu scrisul și cititul, plină de pasiune. Cum să-i fac să înțelegă că o poveste poate ajuta pe oricine este în căutare de soluții pentru o problemă?

—Hai să vedem: Cum faci când nu-ți amintești chestii mai vechi?

—Începi cu cea mai recentă amintire... am intervenit eu.

—Nu contează cât de veche..., a completat ea, apoi te străduiești să reconstruiești, pas cu pas, drumul înapoi, până la punctul în care simți că ai găsit rădăcina lucrurilor. Haide, la treabă!

—Păi... cel mai recent succes al meu datorat poveștilor, pe care le-am folosit pe post de ”vizualizare creativă”, este scrierea și postarea pe blog a poveștii ”Ieșirea în lume a Poveștii”. Postarea pe blog a fost esențială, altfel nu aș fi simțit că am făcut lucrul până la capăt, dacă nu ar fi citit-o nimeni. Asta m-a ajutat să-mi înțeleg mare parte din temerile legate de publicarea scrierilor mele și să mi le înfrunt.

—Dovadă că au mai trecut doar câteva luni până ce s-a ivit ocazia, pe care de data asta nu ai mai ratat-o, să publici prima poveste, într-o carte, la o editură... completă plină de entuziasm Terapina.

—Da, a fost un mare pas pentru mine! Nu chiar ca primul pas pe lună pentru omenire, dar nici chiar departe... Vezi, n-a trecut decât un an, am mai publicat două povești și primul roman și parcă... asta ar fi fost ... cu mult timp în urmă, așa de bine m-am obișnuit cu statutul de autor publicat.

—Desigur, orice om se obișnuiește repede cu binele, completă Terapina, dar eu tot nu înțeleg de ce te încăpățânezi să-ți spui ”autor publicat” în loc de scriitor. Ce e struțo-cămila asta? Sau mai bine zis ce teamă se mai ascunde în ea?

—Păi nu mi se pare normal să mă pun pe aceeași poziție cu un scriitor de succes, deocamdată, cât timp nu mi-am dovedit public valoarea.

—Chiar tu ai spus-o scumpo! mă întrerupse Terapina: ”scriitor de succes”. Bun, de acord, încă nu ai succes, pentru simplul fapt că nu ai avut destul curaj să-ți promovezi mai ”agresiv” romanul... Lasă-mă să termin! mi se adresă ea fără să schimbe tonul blând al vocii, însă ridicând mâna, în semn de ”stop!”.

Cum spuneam, nu e obligatoriu să ai succes ca să te numești scriitor, ci important este ce fel de chestii scrii. Tu scrii povești și romane. Chiar și cele care au ca scop dezvoltarea personală a cititorului (în genul poveștilor cu tâlc) sunt presărate cu destulă ficțiune ca autorul lor să se numească, fără umbră de îndoială: SCRIITOR!

Cărțile tale nu seamănă cu cele scrise de alți specialiști în trainig, coaching, vânzări, marketing și ... mai știu eu ce, care conțin sfaturi practice și exerciții sau detalii tehnice ale diferitelor metode. Acelea, au mai mult rol de promovare a practicii autorului, deci clar nu vorbim de scriitori în aceste cazuri. Chiar și pentru acestea unii folosesc un Ghost writer, pentru că pur și simplu sunt mult mai buni la punerea în practică decât la povestirea metodei și a rezultatelor ei.

—Wow, m-ai lăsat fără cuvinte cu așa o disertație! Știu că mă iubești și vrei să mă ajuți, dar...

—Nici un ”dar”! interveni ea din nou. Oprește-te un pic, respiră profund... Cum facem noi? ”Inspiră încredere... și expiră teama...!”. Acum închide ochii și gândește-te: de ce ți-e frică să te numești scriitor, dacă asta este ceea ce faci în realitate?

—Hmmm..., am murmurat eu cu ochii închiși, zâmbind în colțul gurii. Vrei să-ți meriți numele... Terapina dragă? M-ai băgat în terapie?

—Hei, lasă, te rog, gluma în spatele căreia încerci să te ascunzi! mi-o tăie ea.

—Bine- bine! Îmi dau voie să mă relaxez și... mă gândesc. Nu știu... parcă nu-mi vine nici o idee...

—Nu mai căuta răspunsul în zona logicii, interveni ea pronunțând cuvintele încet și rar, ca să nu-mi perturbe relaxarea. Lasă-l să vină la tine prin puterea intuiției. Doar atunci va fi cel adevărat.

—OK, spun eu, parcă pe jumătate adormită... se pare... ah, nu... poate... nu, nici asta.... Apoi am stat o vreme, probabil câteva minute, în tăcere. Și brusc ”s-a făcut lumină”! Da, am spus deschizând ochii, asta e! Mă tem că nu mă pot ridica la nivelul standardului, pe care mi l-am fixat, după modelul sriitorilor pe care îi admir.

—Cu alte cuvinte, completă Terapina, te gândești că e mai sigur să te ții deoparte, sau măcar pe margine, ca să te afecteze mai puțin critica, dacă și când ar veni. Draga mea, nu fii îngrijorată, critica nu va lipsi, cel puțin la început. Probabil va mai multă decât te aștepți, dar nu cred că mai multă decât laudele, care vor veni și ele, la fel de sigur... Mă rog, aici sunt subiectivă, însă cred că timpul îmi va da dreptate.

—Știi, parcă nu e chiar numai despre teama de critică... am spus eu cu mintea inundată deodată de amintiri de pe vremea școlii. Parcă e mai mult despre teama că nu merit succes, sau mai bine zis o recunoaștere a meritelor... Ca atunci când luam premiu, eram sportivă, participam la cor, aveam rol principal în piesa de la serbare și la cea mai mică greșeală... primeam, acasă, replica binecunoscută ”nu ești în stare de nimic”, pentru că pur și simplu nu puteam să fiu PERFECTĂ...

—Ai lucrat mult la convingerile astea ”Nu merit”, ”E prea târziu pentru mine”, ”Nu sunt destul de bine pregătită -sindromul impostorului”... zise gânditoare Terapina. Oare care strat de convingeri neproductive a mai rămas neatins? Credeam că am săpat suficient de adânc...

—Simt acum, după toată discuția asta, că ar fi nevoie să lucrez pe ”Sunt în stare să am succes făcând ceea ce îmi place cel mai mult”. Ce zici?

—Dacă tu simți asta, nu poate fi decât benefic, însă ți-ai dovedit de atâtea ori că ești în stare de foarte multe chestii, inclusiv în domeniul pasiunilor tale. Oare nu este despre altceva care încă nu se lasă descoperit?

—NU! am sărit eu. Ah, scuză-mă, draga mea, te-am speriat, am spus repede când am văzut că exclamația mea a făcut-o pe Terapina să tresară puternic.

—Nu-ți face griji, mi-a spus ea mângâindu-mi mâna. Hai, abia aștept să aud ce ai descoperit!

—Acum îmi este clar ca lumina zilei: cu ce am avut eu succes până acum? Cu lucrurile pe care a TREBUIT  să le fac: elevă, soție, mamă, gospodină, inginer... astea mi-au funcționat ”ca unse”.

Și ce s-a întâmplat când am început să-mi urmez pasiunile? Am devenit trainer, am lucrat în vânzări și nu mi-a plăcut. Am devenit coach și n-am practicat decât ”pro-bono”, nici măcar nu mi-am scos banii de pe cursurile făcute (și n-au fost puțini). Lucrez cu copiii, cu mare drag, dar nu am găsit varianta în care să fiu plătită cât aș merita. Câștig bine, dar ”mă vând” încă sub valoarea reală.

Am vrut să transform în afacere frumusețile pe care le lucrez handmade și nu am găsit modalitatea potrivită. Am vrut să dezvolt proiecte ”Biblioteca pe roți”, ”Biroul de cartier – proxi office”, ”Centrul comunitar”, încă din vremea cînd aceastea ar fi fost activități de ”pionierat” în România (cam de prin 2008 - 2009) și n-a mers. Am și acum dosarele cu planurile detaliate pentru ele, inclusiv prezentări în Power Point.

Vezi, acum îmi dau seama că eu nu-mi pun la îndoială priceperea sau perseverența, creativitatea sau dedicarea, ci pur și simplu trag concluzia, pe baza experienței, că atunci când am vrut să am succes financiar și recunoaștere din activități legate de pasiunile mele, PENTRU MINE NU A FUNCȚIONAT!

—Înțeleg, spuse Terapina, învăluindu-mă într-o privire blână, mângâietoare. Și te temi că va fi la fel cu scrisul?

—Deja începe să dea semne... am spus eu. Ea a vrut să intervină, dar de data asta eu am fost cea care am oprit-o. Însă acum că am înțeles, nu-mi voi mai permite să mă sabotez. O să lucrez pe convingerea asta cu EFT, vizualizare și orice o mai fi nevoie, până ce scap de ea. Dovada că am reușit va fi reușita mea ca scriitor. Uf, mi-am luat o piatră de pe inimă!

—Dar... începu Terapina zâmbind poznaș, am pornit de la ideea de a-i convinge pe viitorii cititori ai jurnalelor tale cu povești, de ce zici că poveștile au putere terapeutică și îi îndemni să citească și să scrie, în acele jurnale... și am ajuns în cu totul altă parte...

—Ba, chiar de loc, draga mea! Ce alt argument mai bun decât mica noastră ”sesiune de terapie” din acestă discuție și conștientizarea mea?

—Da, ai dreptate. Dacă le pui asta într-o poveste, va vorbi de la sine. Bravo nouă, am reușit încă o dată! zise Terapina în timp ce se ridica să mă îmbrățișeze.

Mulțumesc draga mea prietenă, pe curând!

Vouă vă mulțumesc pentru lectură și vă invit, la începutul toamnei – când vor ieși de la tipografie, să cumpărați romanul și jurnalele, întâi pe cel cu povești din cafenea, 

apoi pe cel al vindecării mele, să vă bucurați de lectură și de beneficiile terapeutice ale poveștilor, dar, mai ales, să adoptați bunul obicei de a scrie, 

începând cu jurnalele pe care le-am creat cu drag pentru voi.