Întrea arta scrisului și scrisul despre artă sau... artizanat

Două duminici...

Una, ultima din luna ianuarie, la o lansare de carte cu povestiri despre relații toxice cu narcisiști...

Cealaltă, prima din februarie, la un atelier de creație de bijuterii...

Și de fiecare dată, ajunsă acasă, caut pe Youtube ceva muzică sau filme... ca să petrec un pic de timp ”de trecere” înainte de a mă întoarce inevitabil la citit și/sau scris.

Mă mir, dar... nu prea tare, când în căutările mele mă ”împiedic” adesea de tot felul de videoclipuri sau podcasturi care dezbat tema din mintea mea... Devin mai atentă la ce am căuat și îmi dau seama că i-am sugerat soft-ului din spatele motorului de căutare ce mă preocupă. Se pare că am rămas ancorată în ”tema zilei” mai mult decât mă așteptam.

Dincolo de orice altceva, înțeleg că mintea mea ar vrea să clarifice și să aprofundeze, nu numai aminirea evenimentelor, dar și sincronicitățile care le-au urmat și, mai ales, emoțiile mele legate de toate astea.

Încerc să mă distrag cu treburi casnice și să revin la povestea mea cu liceeni căreia tocmai i-am dat de capăt, ca să completez și cu această categorie de vârstă, seria de povești la care lucrez de ceva vreme.

Dar mintea face ce face și se întoarce la contrastul dintre cele două duminici (cea de azi și cea de săptămâna trecută). Devine evident că vrea să scoată ceva la lumină care îmi va fi de folos, așa că... nu-mi rămâne de făcut altceva decât să mă așez la scris despre toate câte s-au petrecut.

Duminica trecută a fost despre povești terapeutice. Într-un grup, preponderent de terapeuți, trei doamne au lansat o cărticică cu relatări despre dificultatea relațiilor cu bărbați de tip ”narcisic” – cum l-au numit în discuții.

Consider inițiativa este lăudabilă. Cred că cei mai mulți dintre noi, nu contează  dacă suntem femei sau bărbați, am atras la un moment dat prin vulnerabilitatea noastră un asemenea partener.

Problema este că celor mai multe femei le este greu să recunoască la timp un asemenea tipar care începe cu ” lapte și miere” peste tot și când are loc ”întoarcerea la 180 de grade”, chiar nu știi ce te-a lovit. Ba în primă fază crezi că ești tu cea ”defectă”, care a greșit ceva, pentru că ”domnul Perfecțiune” nu avea cum să o facă... Și uneori singură, alteori cu terapie, uneori mai repede, alteori după ani de chin, totul se încheie, de obicei oribil și uneori chiar la limita pericolului pentru integritatea fizică.

Este un subiect care cu siguranță merită aprofundat. Bineînțeles că în filme și romane găsim exemple destule. Eu mă refer la aceste povestiri cu iz de realism, parte din literatura de dezvoltare personală, în special în limba română.

Acum dacă ajungem la stilul poveștilor și puterea de a transmite mesajul dorit, deja intrăm pe un teritoriu ”minat”. Fiecare cu viziunea lui și mai ales cu măiestria lui în a pune în cuvinte ceea ce vrea să transmită.

Mă gândesc să abordez și eu subiectul. Experiențele mele au fost diferite de cele ale autoarelor cărții lansate, în primul rând pentru că traumele noastre sunt diferite și am atras indivizi diferiți.

Totuși, aș insista mai mult pe identificarea de la început a semnelor distinctive.

Nu zic să sufli și în iaurt. Lumea este încă plină de oameni normali și buni, dar până să ajungi la ei, Universul îți așează în cale acest gen de persoane care au rolul să te educe și să te călească. Secretul este să nu le dai voie să te distrugă.

Ei încep prin a te pune pe un piedestal și a te vedea perfectă pentru că, nu-i așa, doar perfecțiunea este demnă de ei?! Totul este perfect cât timp ești utilă și supusă, îl admiri și îl pui în centrul Universului tău. În primul moment în care ”îndrăznești” să vrei și tu ceva pentru tine, mai ales afectiv, emoțional, real... se rupe filmul! Dintr-o dată devii personajul negativ din poveste și începe teroarea (psihică și/sau fizică).

Dar oare cum ar fi dacă ți-ai vindeca întâi nevoia de validare, de recunoaștere exterioară și ți-ai crește stima de sine și abia apoi ai intra într-o nouă relație?

Sau dacă deja ai început relația și totul pare ”prea frumos ca să fie adevărat” oare cum ar fi să o testezi de la început și în loc să-ți spui ce noroc a dat peste tine ca cineva să ”te iubească așa, ca un nebun”, să vezi dacă nu cumva ”pe afară-i vopsit gardul”... și atât. Ai putea să eviți să te afunzi atât de tare încât să-ți fie greu apoi să te desprinzi.

Iar dacă ești deja bine prinsă în pânza de păianjen, nu mai ezita, cere ajutor!

Și ar fi de folos ca femeile să fie mai informate de unde și sub ce formă poate veni ajutorul în diferite etape.

Intenționez să scriu o poveste în care cititorul să vadă un pic mai departe decât personajul și să poată observa cum se țese pânza, cum este învăluită victima și să întrevadă de ce ei îi este greu să observe semnele.  

Pentru că da, partea rea există, mulți am trăit-o în diverse forme, dar faptul că ni se confirmă că și alte femei sunt tratate prost nu ne ajută prea mult. Mai util este să aflăm cum să nu ajungem acolo sau să plecăm cât mai repede, când înțelegem că nu suntem într-un loc bun pentru noi. Iar această înțelegere este dificilă datorită multitudinii de fațete pe care o poate lua situația, așa cum bine spunea la lansare un psiholog clinician.

Pe de altă parte o doamnă a ridicat problema ”Dar cum ar fi dacă după ce îmi dau seama că sunt într-o astfel de relație să aleg să rămân?” Poate eu sunt mai tranșantă în abordare... dar nu am găsit încă în experiența sau cunoașterea mea un motiv suficient de convingător pentru o asemenea alegere. 

Poate că ar trebui să scriu o poveste cu această perspectivă. Încercând să mă pun în pielea unui astfel de personaj poate aș veni cu vreo idee.

Deocamdată îmi vine doar o replică de genul ”Nu suntem în Iran, nu este anul 1800, nu ești limitată fizic sau intelectual... așa că nu înțeleg această alegere ”masochistă”...?!”

Poate că perspecitva mea e prea impregnată de ceea ce am făcut cu aproape 30 de ani în urmă. Într-o bună zi, am pus actele în poșetă, am luat cele trei fiice (una în brațe și celelalte de mână), am încuiat ușa în urma noastră și am pășit în necunoscut...

Am pus punct și am luat-o de la capăt. A fost greu? Cumplit în anumite momente! Mai rău decât dacă rămâneam? În nici un caz! Am avut susținere? Nu prea! Am reușit? Desigur!

Și vă mai întrebați de ce îmi place să scriu romance și happy ending? Nu ar trebui să o mai faceți! Oricum, fiind scrise de mine, alegerea îmi aparține și chiar dacă va dura o vreme până vor avea succes, romanele vor fi de acest gen. Nici în primul, deja publicat, nu m-am dezmințit.

În scurte povestiri de dezvoltare personală, din motive educative, îmi mai dau voie să-mi aduc aminte de clipele mai mult decât dificile și să le prezint, deși nu cu un limbaj decoltat sau cu scene dure, cum întâlnim adesea în ”literatura” contemporană.

Nu evit asemenea tehnici din dorința de a ”cosmetiza” adevărul, ci doar din respect pentru actul artistic al scrisului. Am experimentat, ca cititor și ca scriitor, că emoțiile puternice sau comportamentele convingătoare nu au nevoie de asemenea susținere dacă ești un bun cunoscător al psihologiei umane.  

Și uite așa, duminica trecută m-a cam băgat în butoiul cu melanconie. Am ieșit parțial, dar aveam nevoie de ceva frumos și luminos care să-mi schimbe total perspectiva.

Ca urmare, m-am înscris la atelierul de creație de bijuterii organizat de Ludmila Gârlea. Am întâlnit-o pe Instagram. Face niște lucruri fine și elegante, așa că nu mi-a fost greu să mă decid.

Ziua a fost mult mai friguroasă, vântul care îmi bătea din față, pe cei vreo 200 de metri de la metrou până la cafenea, m-ar fi indispus dacă nu îmi puneam nădejdea în petrecerea unui timp cu ceva care îmi place aproape la fel de mult ca scrisul: crearea de obicte handmade, de data asta bijuterii.

M-am ocupat și cu alte chestii plăcute în avans. Ieri am pregătit un minunat (scuzați lipsa de modestie) jurnal, cadou pentru organizatoare. Dar despre el o să vă povestesc în detaliu într-o altă postare.

De cum am intrat în cafenea, mi-a plăcut atmosfera prietenoasă și lejeră. Am de gând să mai vizitez locația, pur și simplu să mă desfăt cu o cafea sau un dulce (am văzut că au produse raw vegan).

Materialele puse la dispoziție de Ludmila au fost de calitate și într-o mare diversitate. Am fost un grup restrâns, însă ne-am simțit bine, ne-am inspirat reciproc, ne-am ajutrat... 

Fiecare a plecat cu un colier făcut (aproape integral) cu propria mânuță, din mărgelele preferate. Sperăm să ne revedem. Avem o promisiune de ceva asemănător dedicat Zilei Femeii...

Si uite așa... am ajuns la concluziile dezbaterii despre cele două duminici atât de diferite și la fel de folositoare.

Una mi-a dat idei de povești, m-a ajutat să-mi lămuresc câteva dintre puținele limite pe care le mai am în perspectiva din care privesc viața.

Cealaltă mi-a reamintit că viața poate fi bună și frumoasă dacă alegi să te afli la conducerea ei, să faci alegeri conștiente și să te bucuri cu orice ocazie.

Ba mai mult decât atât. Am deschis subiectul relațiilor toxice și am avut bucuria de a vedea că tinerele din grup erau destul de informate, iar una dintre ele care era venită cu soacra, a pus frumos punctul pe i ”dacă a avut o mamă iubitoare fără să fie superprotectivă, e puțin probabil ca un bărbat să devină narcisist și să se poarte urât cu orice femeie.” Se vedea în relația lor relaxată că spunea adevărul.

Da, viața este frumoasă adesea și frumusețea ei merită pusă în cărți.

Desigur putem învăța din poveștile de tip ”așa nu”, dar la fel de bine, dacă vrem să vedem dincolo de prejudecata ” așa ceva se întâmplă numai în cărți și filme”, putem învăța și din povești de tipul ”așa da”.

Eu voi continua să scriu, în cea mai mare parte din al doilea fel.

Pe curând, la alte noutăți...