Curajul ca normalitate...

 

Curajul nostru cel de toate zilele este ceva ce dobândim în urma acceptării provocărilor și, mai târziu, a integrării experienței dobândite.

Poate ești tentat să spui ”iar vorbești din cărți”... Și dacă nu-mi cunoști istoria, ai putea să crezi  că ai dreptate, orice argumente ți-aș aduce.

Însă acum și aici nu intenționez să încep de la ”Adam și Eva” și să-ți înșir din nou multitudinea de schimbări și provocări pe care viața mi le-a scos în cale. Dacă vrei să-ți satisfaci curiozitatea, există destule postări mai vechi pe acest blog și, mai ales, există primul meu roman, publicat în 2024 la editura ”Floare de Iris” Iași, pe care l-am numit ”Anotimpurile vieții mele”, tocmai pentru că este o istorie completă (romanțată un pic, așa cum îi șade bine unui roman).

Astăzi am fost inspirată de un act de curaj, care mi s-a părut inițial mic, banal... ca apoi să-mi dau seama că doar cu câțiva ani în urmă nu l-aș fi putut manifesta.

Am avut provocări mari și multe și am trecut cu curaj peste ele, dar a fost un comportament manifestat în stare de ”urgență” legat de protejarea unor persoane ori lucruri foarte importante pentru mine.

În situații normale, în care aveam nevoie de acel curaj însușit, devenit parte a personalității, încă nu mă descurcam prea bine.

Odată cu exercițiile EFT, NLP și Ho’oponopono, care mi-au însoțit programul de slabit, am descoperit ultimele bariere în calea curajului de toate zilele. Mi-am construit programul bazându-mă pe anii de studiu și experiență și totuși am avut deschiderea de a nu-l lua ca atare. Mi-am dat voie să încerc, să revin, să renunț la părți care mi se păreau importante dar s-au dovedit că nu funcționau pentru mine – mai ales în zona de fitness. Am avut rezultate îmbucurătoare: am slăbit 10 kg în două luni, scăpând de mâncatul emoțional și îmbunătățindu-mi nivelul de energie pe parcursul zilei.

Exercițiile au avut și efecte secundare benefice: am descoperit și rezolvat câteva convingeri pe care le conștientizasem, într-o oarecare măsură, în anii de dezvoltare personală, dar nu lucrasem asupra lor suficient ca să le elimin și, mai ales nu le înlocuisem cu convingerile opuse pozitive.

La nivel logic înțelesesem că am o oarecare teamă de expunere din cauza judecății care ar putea veni și a rușinii pe care mi-ar provoca-o, dar nu descoperisem cauza profundă, care s-a dovedit a fi într-un incident de mult uitat, petrecut înainte de 6 ani. Și astfel nu integrasem, în minte, în inimă ... în identitatea mea, curajul pentru lucrurile mici pe care le mai am de făcut, ca să îmi pot îndeplini visul de a deveni un scriitor cunoscut și apreciat.

Cu ani în urmă, la catedră, ca profesor la liceu, mai târziu la cursul de trainer și în practica de training, am constatat că nu am teama de a vorbi în public, atât de profundă la majoriatatea persoanelor. M-am gândit că o fi fost pentru că mama mă punea să recit și să cânt în fața musafirilor, de la cea mai fragedă vârstă...

Apoi am înțeles că fusese un exercițiu de voință care funcționase pe termen scurt și în anumite condiții. Când condițiile s-au schimbat (m-am îngrășat mult), dintr-o dată a ieșit la lumină frica. Fusese acolo tot timpul, doar o ”băgasem sub preș”.

O parte a acestei frici s-a vindecat prin scris.

Scriam de mult, fără tehnică și fără ”cap și coadă”: jurnale, povestiri diverse, mai mult sau mai puțin ficționale... începusem chiar și un prim roman (care încă nu e terminat – după mai bine de 10 ani de la scrierea primului capitol și nenumărate modificări).

Apoi am înțeles că am nevoie de un pic de studiu și ordine. Asta m-a ajutat să transform scrisul într-o tehnică de auto-terapie. În mai multe romane, în curs de finalizare, voi vorbi despre diferitele aspecte ale vindecării prin scris, fie el jurnal personal sau scrieri publicate.

Acum înțeleg că publicarea câtorva povestiri, în volume colective, apoi a primului roman, a fost un nou exercițiu de voință deși eu eram convinsă că am depășit ultimele bariere ale fricii.

Dar dacă ar fi fost adevărat de ce m-am oprit după aceea?

De ce având atâtea lucruri frumoase scrise, mi-am găsit în continuare o grămadă de piedici mentale ca să nu le public?

Încă mă chinuiam (de aproape un an de zile) să înțeleg ce se întâmplă când am început exercițiile terapeutice din prograul de slăbit. După o lună de testare, am început practica zilnică. Din primele săptămâni, am început să am conștientizări noi și să simt că lucrurile se schimbă.

Toate bune și frumoase, dar aveam nevoie de dovezi concrete, măcar unele intenționate – la început, că nu mă mai tem.

Și mi le-am oferit treptat. Concret?

Am revizuit fișierele cu manuscrisele romanelor și culegerilor de povestiri la care lucrez și am stabilit ordinea finalizării pe criterii care au legătură doar cu mesajul pe care vreau să-l transmit și nu cu ce ar fi posibil să placă publicului sau să se vândă mai bine.

Mi-am postat poza făcută în ziua de Crăciun pe toate conturile. Da, nu mai sunt așa de grasă, în schimb eram nemachiată (special) și imaginea mă arată exact așa cum sunt.

Am lăsat să se ”estompeze” – prin lipsa de implicare, relații care nu mai puteam fi autentică, pentru că m-am schimbat, iar partea cealaltă mă dorea la fel (așa cum era comod pentru ea).

Am ”STOP” hotărât unei încercări de intruziunie, bazată pe amintiri vechi, care însă nu mai erau susținute de realitatea complet diferită.

Iar astăzi mi-am dat seama că o fac pur și simplu. Nu mai găsesc piedici și îmi dovedesc, chiar și dacă nu mi-am propus, că soluțiile sunt la îndemână în orice situație oricât de ”imposibilă” părea la prima vedere.

Pe 31 decembrie, pe la ora 18, partea care închide apa la bateria de la chiuveta din bucătărie a sărit din loc pur și simplu. Am reușit să opresc apa de la robineții plasați la intrarea în apometre și am evitat o inundație, dar... bateria nu face parte din ”piesele de rezervă” aflate la îndemână în casă, iar magazinele de specialitate au fost închise pe 1 și 2 inuarie.

Ieri aș fi putut să-mi cumpăr ce-mi trebuia și să rezolv problema, însă în cele două zile în care am încropit un sistem destul de eficient de spălat vasele cu apa de la baie, încălzită în cana fierbător, am avut timp să mă gândesc.

N-am mai pus la socoteală că în alte condiții (nu cu prea mult timp în urmă) m-aș fi enervat, m-aș fi consumat, aș fi căutat ”vinovați” ... iar acum am luat totul exat așa cum a venit: un incident neplăcut, care se putea termina mult mai rău și nu a fost cazul.

Proiectam de ceva vreme niște îmbunătățiri în baie și în bucătărie și nu mă hotăram cu ce să încep. Mi se părea mai urgentă baia, dar investiția este mai mare (mai am de cumpărat cabina de duș – ca să înlocuiesc cada și să am loc de mașina de spălat care este în bucătărie).

Acum Universul a ales pentru mine și bucătăria a devenit prioritate.

În loc să înlocuiesc numai bateria, voi schimba chiuveta și o voi muta pe celălalt perete (se poate, pentru că țevile sunt pe colț), voi schimba aragazul, cu unul care are cuptor electic și îl voi muta și pe el (ca și chiuveta) obținând astefel un spațiu suficient pentru un blat continuu de lucru, de o lungime rezonabilă, în bucătăria mea ”minusculă”. Chestia cu blatul ”îmi stătea de mult pe suflet”.

Dar toate astea necesită câteva achiziții importante și un specialist să le monteze. Ba chiar aș vrea să împrospătez și acoperirea podelei și a pereților. NU, nu vorbesc de gresie și faianță clasică, ci de plăci autoadezive, care nu necestită meseriaș. Dacă m-am descurcat singură cu tapetul în camere (și arată mai mult decât ”onorabil”), nu va fi o problemă cu asta.

Și până atunci? Mă gândeam că improvizația cu spălatul vaselor  într-un lighenaș ”ca în curte la țară” și clătirea la baie ”ca la cișmea” mă va stresa, mai ales că a venit vremea să-mi gătesc pentru săptămâna următoare.

Obișnuiesc să aloc o singură zi, pentru a găti cantități mici din mai multe feluri și a acoperi nevoile unei săptămâni. E un obicei de pe vremea când găteam pentru mine și cele trei fiice (pe atunci la școală) duminica, când aveam timp.

În primă fază m-am îngrozit de volumul de vase de spălat și de de incomoditatea de a nu avea la dispoziție locul în care să-mi clătesc mâinile de câte ori simt nevoia... Ba chiar mi-a trecut prin cap să o ”mituiesc” pe fiica mea cea mare, care stă la câteva blocuri distanță, să mă primească să gătesc la ea și să-i las și ei mâncare (gata preparată).

Și totuși, fără să-mi impun sau să-mi fie greu să decid... dimineață am scos toate cele necesare din congelator și vreo două ore mai târziu m-am apucat de treabă. Am făcut o ciorbă cu carne de pui și legume, o pifitie din aripioare de pui, un piure de spanac și un sos cu ciuperci pentru paste și piept de pui la cuptor. Patru ore mai târziu, mai am la răcit numai ciorba și piftia, nu mai am nici un vas nespălat și am luat o pauză, înainte de a spăla și aragazul, care are nevoie să se răcească un pic.

Prea multe detalii practice neinteresante? Ceva de genul ”mâncatului ciorbei în timp real” – cum ar spune Danie Zărnescu, trainerul de la Școala de scris? Hmm, poate...

Dar cred că așa, cu detalii, fără înflorituri sau exagerări se înțelege cel mai bine exact ceea ce am vrut să spun: Am dezvoltat ”mușchiul” curajului de fiecare zi, care nu-mi mai dă voie să mă împiedic de bariere mentale și să găsesc scuze în loc de soluții.  

OK. Toate bune și frumoase, dar de ce te-ar interesa pe tine, dragă cititorule, toate astea?

Poate ai vrea să-mi citești romanul...

Poate ai vrea să-ți dai o șansă și să încerci terapia prin scris...

Poate ai auzit de EFT, NLP, Ho’oponopono... dar nu ai persoane cunoscute care să-ți confirme faptul că ar putea funcționa și pentru tine, dar mai ales cum...

Poate încă mai crezi că nu ești o persoană curajoasă, deși faci aceste lucruri, aparent minore – pe care le consideri fără importanță și care dovedesc exact contrariul...

Poate te mai lupți cu frici pe care nu crezi că le vei putea învinge vreodată sub diverse pretexte: prea târziu, prea dificil, prea mult parte din comportamentul ”normal”...

Oricare ar fi motivul pentru care ai citit, până aici, chiar și simpla curiozitate...

Îți mulțumesc și îți doresc să-ți fie de folos!

Pe curând!