Restart_Copacul de la freastra mea

 

Început de vară, început de lună, ce moment mai bun pentru un start sau chiar un restart?

Dragă cititorule, ai întâlnit deja, cel puțin o data, pe social media citatul: ”În viață ajungi să regreți doar lucrurile pe care nu ai îndrăznit să le încerci.” Sper să nu-l iei ca pe o zicere oarecare, eventual o ”lozincă”, dar dacă ești tentat să o faci, aș vrea să împărtășesc aici cu tine câteva gânduri care ar putea să-ți schimbe părerea și să ajungi să te bucuri de această schimbare.

Încep cu o mărturisire: mi-e în fiecare zi tot mai teamă să public ce scriu!

Teama nu e un sentiment nou în viața mea, desi am faimă de femeie curajoasă, pentru că am crescucut cu succes trei copii, maim ult singură. Da, am simțit adesea teamă, uneori chiar o frică soră cu moartea, mai ales când aveam responsabilitatea acelor vieți nevinovate care se bazau doar pe mine, dar asta nu m-a oprit aproape niciodată. Dacă stau bine să mă gândesc… npentru că ici măcar când eram copil temerile nu m-au oprit de prea multe ori, cel mai adesea a câștigat curiozitatea. Cu siguranță, dacă aș fi lăsat teama să învingă nu aș fi trait atâtea experiențe minunate: trei fiice excepționale, o schimbare excelentă în carieră la 51 de ani, dezvoltare spirituală…

Așa că m-am decis: Nu o să las frica să câștige nici de data asta!

Dar de unde această teamă, pentru că nu sunt chiar o începătoare în ale scrisului. În cele câteva ocazii în care mi-am luat inima în dinți și am făcut publice gândurile și emoțiile mele cele mai dragi sub formă de povești de dragoste sau cu tâlc, am avut parte de toată gama de feedback, de la ”laim” (penibil) la superb, unic, interesant…

Cumpănind un pic, sunt tot mai convisă că ”nu sunt destul de bună pentru a avea succesul pe care mi-l doresc” este convingerea care primează, ca sursă a temerilor. Am decis însă că împărtășirea experiențelor cu cei care ar putea beneficia de ele este mai importantă pentru a-mi îndeplini scopul vieții, decât un success care să-mi satisfacă egoul.

După cum vă sugerează titlul articolului, voi da prin această poveste restartul planurilor mele editoriale: povești, în curând o revistă pentru femei – posibil cu apariție lunară, poate și una pentru părinți de copii preadolescenți, ceva mai încolo,apoi unul, două sau chiar trei romane… fiecare la timpul său.   

Felul meu de a scrie o poveste este să-mi notez, ori de câte ori simt nevoia, gândurile inspirare de un vers dintr-o melodie, o replica de film, un peisaj, o întâmplare zărită pe stradă sau în mijloacele de transport, o stare sau o amintire care revine… Dezvolt aceste idei în povești, în care de cele mai multe ori introduc și o parte de ficțiune sau metaforă, care îmi permite să închei povestea într-un mod optimist, în acord cu viziunea mea despre viață.

Și cum orice călătorie, oricât de lungă, începe cu primul pas, iată și prima poveste:

 

Copacul de la fereasta mea

Locuiesc într-un bloc cu multe apartamente pe care le poți numi ”minuscule”, așa că zgomotele și mirosurile sunt împărțite frățește vrând-nevrând. De ceva vreme mirosul de țigară este mai pregnant decât în verile tgrecute. Dar astăzi ascultam o meditație ghidată, cu scopul de a intra mai bine în legătură cu Ghizii mei Spirituali și am simțit cum o boare de aer proaspăt îmi mângâie fața. După meditație am deschis larg fereastra și am rămas câteva minunte privind crengile înverzite ale copacilor legînându-se în bătaia vântului.

M-am trezit prinsă într-un dialog cu copacul cel mai înalt, al cărui vârf îl pot zări chiar și atunci când stau pe canapea, ca acum, cu laptopul pe genunchi, în micul meu dormitor de la etajul 5.

Prima întrebare care mi-a venit în minte a fost:

-        Cum se face că în fiecare primăvară observ într-o zi primii muguri pe crengile tale golașe, apoi, aproape pe neobservate, într-o bună zi ești plin de frunze mari, care se mișcă vioaie la fiecare adiere de vânt?

-        Acceptarea, fără urmă de resemnare, a pierderii frunzelor la începutul iernii și răbdarea plină de încredere în revenirea lor în fiecare început de vară sunt suficiente, îmi răspunse cu o voce gravă Copacul mișcându-și creanga din vârf de parcă mi-ar fi făcut cu mâna.

-        Cred că și eu sunt într-un asemenea moment în viața mea, dar desi înțeleg ce-mi spui, dragul meu prieten, nu-mi dau seama prea bine cum să aplic asta la momentul pe care îl trăiesc, mai ales în legătură cu scrisul.

-        Simt îngrijorare și tristețe în vocea ta, îmi spuse Copacul. Dar îți pot spune că orice copac tânăr trece prin stări asemănătoare. De ce te asemăn unui copac tânăr desi ai atâta experiență de viață, pentru că ești un scriitor la început de drum.

-        Și cum înveți să accepți așteptarea din toată inima fără să ai senzația că renunți sau că te resemnezi?

-        Asculți, nu doar auzi, ci asculți cu inima sfatul celor mai experimentați ca tine. Noi, copacii comunicăm prin rădăcinile care adesea ni se întâlnesc sub pământ și așa cum profesorii sau mentorii îți pot împărtăși ție, draga mea prietenă, din experiența lor și te pot ajuta să-ți găsești calea, așa bătrânii noștrii ne spun povești despre ce s-a întâmplat cu copacii cărora le-a luat ceva mai mult timp să dobândească înțelepciunea răbdării. Ai vrea să-ți spun povestea mea preferată despre asta?

-        Desigur, dragul meu prieten, te ascult cu toată atenția și cu toată inima!

Astfel prietenul meu Copacul își începu povestea:

”Se spune că a trait odată, cu mulți, mulți ani în urmă, într-o grădină frumoasă plină de flori, diverși copaci și pomi fructiferi, un tânăr Tei, care fusese plantat cu doar un an în urmă.

În prima toamnă, când a început să-și piardă puținele frunze pe care le avea, a plans atât de mult de disperare, încât a pierdut câteva crengi, care s-au rupt sub greutatea lacrimilor înghețate. Când în sfârșit a venit primăvara, disperarea s-a transformat în nerăbdare și invidie. Nu putea suporta ca ceilalți copaci să aibă frunze mai multe sau mai mari și mai ales flori parfumate. Se scutura nervos sub fiecare adiere de vânt și de aceea nici o pasăre, future sau albină nu se apropia de el. Chiar dacă devenise mai puternic și avea deja o coroană frumoasă, era veșnic nemulțumit și singur.

Și totuși, într-o zi, un pui de ciocănitoare a poposit pe una dintre ramuri. După ce și-a tras un pic sufletul, a început să lovească trunchiul cu ciocul căutând micile gâze cu care să se hrănească și de care să-l apere pe falnicul Tei. Acesta însă, în loc să fie bucuros și recunoscător a început să țipe la ciocănitoare și să-și scuture crengile ca să o gonească. Puiul nu s-a speriat prea ușor, pentru că venea dintr-o familie cu mulți frați și învățase deja să-i accepte și să-i înțeleagă pe toți așa cum erau. Văzându-i încăpățânarea de a rămâne și faptul că nimic nu-l putea întrista, Teiul a devenit curios și l-a întrebat cum poate face asta. Încet-încet, cei doi au devenit prieteni nedespărțiți, iar Teiul și-a schimbat treptat atitudinea, înțelegându-și rostul și mai ales acceptând ceea ce nu putea să schimbe. Ca recompensă pentru schimbare, Zâna Pădurilor i-a dăruit cele mai parfumate flori din întreaga grădină și le-a făcut să fie și folositoare pentru sănătatea oamenilor. Totuși, ca să nu-și uite lecția, Teiul trebuie să-și aștepte în fiecare an rândul la înflorire, după salcîmi, cireși și alți frați sau veri, cum le spune el, însă de fiecare dată, parfumul florilor lui care umple grădina până în cel mai îndepărtat colț merită întreaga așteptare.”

-        Este o poveste minunată, dragul meu Copac!

-        Îmi pare bine că îți place, pentru că am tolba cu povești plină și sunt întotdeauna bucuros să împărtășec înțelepciunea lor cu oricine e dornic să asculte așa cum spuneam… cu inima.

 

Acestea fiind spuse, dragă cititorule, cred că înțelegi că nu voi mai ține cont de câți ani am, cât timp a trecut de la ultima publicare a unui text scris de mine, câte persoane vor citi acest text și câte vor avea chef să ofere un feedback, fie el pozitiv sau nu…

Voi posta de fiecare data când simt că am ceva de spus și mă voi strădui să finalizez treptat romanele începute. Vor avea sau nu success? Desigur că mi-aș dori foarte mult să aibă, însă nu mai sunt îngrijorată de felul în care m-aș putea simți dacă asta nu se va întâmpla… sau cel puțin nu chiar de la început.

Despre teama de a da drumul în lume scrierilor mele am scris o altă poveste – metaforă ceva mai lungă, pe care o voi împărtăși cu tine aici în zilele următoare.

 Pe curând!