Jurnalul dimineților unei femei cu... minte (5)

5_De unde vin poveștile Aurorei

Aurora își petrecea în ultima vreme sâmbăta făcând piața, un pic de ordine și ceva mâncare, iar duminica citind și scriind, mai mult ca în celelalte zile. Pentru că nu mai credea de mult în noroc sau ghinion, ci doar în Dumnezeu, sincronicități, vibrații și transfer de energie, a decis să nu-i pese că e o zi de 13 și să facă o plimbare în oraș. Avea de rezolvat câteva treburi, nu urgente, dar importante: în primul rând cumpărături pentru ziua de 1 iunie, pentru elevii ei. Vremea era frumoasă, cu puțin vânt, așa cum îi șade bine unei zile de primăvară, imprevizibilă, însă plină de speranță.

Știa că în weekend autobuzele au un program mai lejer, așa că intră la metroul. Spre încântarea ei, un băiat purtând un violoncel într-o carcasă albă, ceva mai rar întâlnit urcă în metrou odată cu ea. Asta îi sugeră o idee de poveste. O va numi ”Violoncelul de la metrou”. Va fi scurtă, însă intensă și va fi, bineînțeles o poveste de dragoste. Când să fie mai potrivit să începi o relație decât primăvara, când totul în jur se înnoiește?

A scos din poșetă telefonul și și-a notat câteva idei în ”Notes”, apoi a coborât și și-a văzut de treburi în oraș.

Întoarsă acasă, a lăsat cumpărăturile nedespachetate, oricum nu era nimic perisabil, s-a făcut comodă în fotoliu, a luat laptopul pe genunchi și a început să scrie povestea.

”Violoncelul îmbrăcat în haină albă de gală, urcă grăbit în metrou, exact înainte ca ușa să se închidă cu zgomot în urma sa. Se grăbea la concert, iar sâmbăta seara, s-ar fi dovedit o idee nu prea bună să folosească mașina proprie sau un taxi, datorită dificultăților de  parcare și a traficului.

Aruncă o privire fugară în jur, în căutarea unui eventual loc liber. Tare și-ar fi dorit să-și odihnească coardele și arcușul înainte de marea reprezentație. Astăzi era Premiera! Dar nu era nici un loc, pentru că primăvara își intrase în drepturi și scosese lumea de prin case, punând în inimile încercate de frigul, singurătatea și tristețea iernii, dorințe de socializare, de înveselire, de dezmorțire.

Uitându-se în jur, în vagonul în care nimerise, Violoncelul, încercă să ghicească destinația călătorilor. Erau doi bătrânei îmbrăcați elegant, care păreau că mergeau la spectacol: la teatru sau… un concert – poate chiar Premiera lui, din această seară. Își puse în gând să-i caute cu privirea de pe scenă, printre spectatori și să le zîmbească, cu recunoștință. Mai era un tânăr cu un buchet vesel de flori, care se foia puțin incomod în hainele elegante, potrivite pentru o seară de sâmbătă, petrecută cu iubita la un restaurant bun sau tot la un spectacol. Mai era o familie cu doi băieți, unul părea să aibă vreo 10 ani, iar celălalt vreo 14 ani, veseli și volubili. Discutau despre un concert rock, la care mergeau. Erau alți tineri ce păreau a se îndrepta spre distracțiile oferite de cafenelele Centrului Vechi al orașului...

Și deodată ochii întâlniră o... Vioară; frumoasă, tânără, elegantă, într-o superbă haină neagră. Se vedea că mergea la concert, doar că el nu o cunoștea, nu era din aceeași orchestră, ceea ce însemna că nu venea la Premiera lui. Sau poate?... Ar putea spera că va fi în public? Și dacă nu? Mintea începu să caute cu înfrigurare soluții de a intra în vorbă cu ea, înainte de a ajunge fiecare la stația de destinație, riscând să nu o mai întâlnească vreodată. Nu, acest lucru nu putea să se întâmple, își spuse Violoncelul. Cu siguranță, destinul îi pusese unul în calea celuilalt, în această seară, cu un scop, iar el nu putea ignora îndemnurile Universului atotștiutor.

Înfrigurarea cu care se concentra pentru a veni cu o idee îi aduse din memorie primele acorduri din ”Simfonia destinului” a maestrului Beethoven. Nu, asta nu era soluția! Destinul își făcuse treaba aducându-i laolaltă.

După câteva momente acordurile simfoniei se preschimbară în dulci picuri de sunet din minunata ”Clair de lune” a maestrului Debussy. Da, o plimbare sub clar de lună, după concert, ar fi fost un început romantic, ce i-ar fi asigurat posibilitatea de a-i cere să o revadă... visa deja la căldura mânii ei delicate, la strălucirea de stele a ochilor, la coardele lor fremătând la unison...

Superb! Însă problema era aici și acum! În ce fel să se apropie fără să pară impertinent și să riște un refuz? Duse mâna în buzunarul interior al fracului, în căutarea unei batiste pentru a-și șterge fruntea îmbrobonată de sudoarea emoțiilor. Fața i se lumină și un zîmbet îi înflori pe buze.

Scoase de acolo o invitație la Premieră. Se îndreptă spre Vioară și, cu glas blând și gesturi ceremonioase îi oferi invitația. Ea clipi încurcată, privi în jur și în final răspunse, ridicând spre el doi ochi limpezi ca cerul de vară:

-Da, desigur! Mulțumesc foarte mult. Îmi doream o invitație la acest concert. Mergeam acolo în speranța că voi găsi o modalitate de a pătrunde în sală.

Tocmai am adresat în gând o rugăciune tatălui meu, care nu mai este printre noi de câțiva ani, însă mi-a spus să mă gândesc la el și să-i cer ajutorul, ori de câte ori voi simți nevoia.

-Mă simt onorat să pot mijloci un răspuns pozitiv la această rugăciune, spuse Violoncelul cu vocea plină de emoție. Sper să acceptați să vă însoțesc restul drumului, până la sala de concerte.

-Desigur, și pentru asta vă mulțumesc.

-Dar cât de neatent pot fi! Nu m-am prezentat. Sunt Violoncelul, am rolul principal în orchestra noastră în această seară, iar concertul este compoziția mea.

-Îmi pare bine să vă cunosc. Eu sunt Vioara. Concertez cu o orchestră din alt oraș. Sunt în Capitală doar pentru câteva zile, cu probleme de familie. Deci în seara aceasta debutați în calitate de compozitor?

-Da, cu mari emoții și multe speranțe. Și dacă nu vi se pare prea curând, aș propune să lăsăm deoparte adresarea formală. Nu cred că este necesară între artiști...

-Sunt întru totul de acord, răspunse Vioara cu fața toată un zâmbet.

Următoarea stație era destinația lor. Se apropiară de ușă, schimbând în continuare amabilități și informații generale. Bătrânica îi șopti cu încântare soțului ei:

-Îți aduci aminte, dragul meu? Aceeași căldură și lumină o aveam și noi în priviri când ne-am cunoscut. Acest cuplu va avea viață lungă, exact ca și noi.

-Da, scumpa mea! Le doresc asta, și mai ales le doresc să se iubească, exact cu aceeași intensitate și peste 50 de ani, așa ca noi. O strânse pe soția sa mai aproape și îi puse un sărut cast pe tâmplă.

Ușile se deschiseră, lumea cobora și urca. În jurul celor doi tineri muzicieni părea să se fi format un cerc difuz de lumină și în urma lor rămânea un iz delicat de flori de liliac și păreau a se auzi acorduri discrete ale ”Valsului iubirii” a lui Eugen Doga.

Minuni se întâmplă tot timpul în jurul nostrum se gândi Aurora încheindu-și povestea. Dacă ne-am da voie mai des să visăm, să sperăm, să credem în oameni și în bine... De cele mai multe ori însă, noi nici nu ne mai vedem, nu ne mai auzim… Suntem sclavi ai temerilor, grabei, concurenței și mai ales ai tehnologiei, care a fost creată să scurteze distanțe, iar acum le mărește, în fiecare zi.

Haideți să ieșim în lume, printre oameni, să zâmbim, să îndrăznim să ne privim, să sperăm, să credem, să IUBIM!”

În timp ce salva povestea în fișierul dedicat acestor scurte povești de iubire, inspirate de o imagine, un gest, un cuvânt, un citat… Aurora se gândi dacă să o posteze sau nu pe blog, pe profil… undeva. Ezita de fiecare dată, desi credea că i-a trecut teama.

La scurt timp după ce începuse să posteze, cu mult entuziasm, primise un comentariu răutăcios, la o poveste în care pusese mult suflet, așa cum face ea cu fiecare scriere. O duruse, o întristase, apoi crezuse că a trecut peste eveniment și că așa va fi pregătită pentru cei care nu-i vor aprecia romanul. Dar se pare că mai avea de lucru la asta…

În definitiv nici o sciere nu este pentru toate gusturile, nici n-ar fi prea mare lucru de capul ei dacă ar încerca să fie, pentru că nu ar mai avea stil și originalitate.

Aurora simțise adesea că cei mai mulți dintre cei care credeau că o cunosc, aveau de la ea așteptări ”mai înalte”, de scrieri ”mai profunde”. Ea însă iubea acest optimism de”happy end” și nu i se mai părea commercial sau siropos, de când începuse să trăiască visuri la care aproape renunțase în momentele de grea încercare, ale vieții ei zbuciumate.

Acel ”aproape”, se pare că fusese de ajuns să o readucă pe calea încrederii și optimismului, acolo unde își dorește să-i conducă pe cei care îi citesc poveștile.

 

Va urma…