Jurnalul dimineților unei femei cu... minte (4)

4_Caleidoscopul

Aurora căutase o carte din care ar fi vrut să citeze ceva în povestea pe care o scria și și-a amintit că uitase să șteargă praful pe rafturile bibliotecii de ... vreo două săptămâni. Probabil aplica ceea ce spunea o poezie care-i era tare dragă: ”Dust if you must”. 

Cândva... pe când locuia într-o casă mai spațioasă și avea o bibliotecă mai încăpătoare, păstra pe marginea rafturilor cu cărți tot felul de bibelouri, primite cu diverse ocazii de la foștii elevi, pe vremea când predase la liceu. Se despărțise cu greu de ele, însă nu prea avusese de ales. Acum păstra doar obicte făcute de ea la diferite ateliere: mici vaze pictate sau borcane decorate cu sfoară și floricele, cutii decorate prin decoupage, mini-tablouri mix-media... și ”piesa de rezistență”, un caleidoscop. Ajungând cu ștersul prafului la raftul pe care era așezat, luă caleidoscopul cu grijă, se așeză în fotoliu, cu fața spre lumină și începu să-l rotească schimbând imaginile care se formau.
Era fascinant...

Știa că pusese în interior trei fâșii de oglindă și o mână de mărgeluțe colorate, din plastic. Din aceste resurse modeste ieșeau asemenea frumuseți? Da, încă o dată își amintea câtă dreptate avusese Wayne Dyer să spună: ” Change the way you see things and the things you see will change.”, și să precizeze că nu e doar un joc de cuvinte, ci o realitate palpabilă.
Îi luase mulți ani să accepte asta. Era greu să nu mai poată da vina pe circumstanțe și să fie nevoită să-și asume ceea ce experimenta, dar mai ales, să găsească binecuvântarea în orice obstacol. Adunase în atâția ani de viață, atâtea experiențe dure: nu avusese parte de cuvinte blânde sau mângâieri acasă, în vremea copilăriei, iar libertatea de a alege ce vrea să facă în viață îi fusese limitată și ajunsese să ducă o viață plină de compromisuri. 

Oare cât de simplu putea să fie să găsești binecuvântarea în divorț? Luase, la propriu, cei trei copii de mână și închisese ușa peste 14 ani din viața ei, care în momentul acela păreau irosiți! Cum să înțeleagă că viața o pregătea pentru misiunea pe care o avea de îndeplinit, atunci când se muta cu chirie, ca țiganul cu cortul? O făcuseră de vreo opt ori în zece ani, cu ”cățel și purcel”. În tot acest timp avea grijă ca să nu le lipsească copiilor: condiții bune de dormit și de făcut lecțiile, hrana gustoasă și proaspătă, hainele curate, școala să fie cât se poate de aproape și chiria suficient de mică… Îi venea adesea să se întrebe pentru ce crimă plătea?  Și din toate aceste cioburi de existență sfărâmată, cu muultăăă răbdare, cu iubire pentru copii, viață, cunoaștere și frumos, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu multă dezvoltare personală, reușise să construiască un tablou cu care se mândrea. 

Fetele erau sănătoase și fiecare își găsise succesul în felul ei, ea era sănătoasă și făcea deja de mai mulți ani ceea ce-i plăcea, iar asta o ajuta să pregătească ultimele detalii de a-și pune în practică misiunea: să ajute alte mame singure, cum fusese și ea, care trec prin lucruri asemănătoare, să găsească  maim ai ușor și repede ieșirea din labirintul problemelor și, mai ales să nu se simtă singure și neputincioase cum se simțise ea, de mai multe ori decât și-ar dori să recunoască.
Se întoarse la imaginea din caleidoscop și își spuse gânditoare: uite, acele bucăți roșii din mijloc ar putea fi adaptabilitatea mea la schimbare pe care am fost nevoită să o dobândesc. În viața mea schimbarea a fost atât de frecvent prezentă, își spuse ea cu un surâs nostalgic, încât acum, orice rutină mă plictisește ”de moarte”. Asta am contatat că e… și bine, pentru că sunt mereu motivate să descopăr metode noi de a face lucrurile, dar poate fi și rău, atunci când am nevoie de perseverență…
Cei mai mulți oameni se tem de schimbare și nu înțeleg deloc atitudinea mea deschisă în fața schimbărilor. Ei nu cunosc însă și reversal medaliei: dacă vreau să mențin un obicei, am mereu nevoie să fac mici schimbări, din când în când, altfel risc să renunț, indiferent cât mi-ar fi de necesar. Așa am pățit de mai multe ori cu exercițiile fizice, până ce am găsit programul ”Walk at home”, care îmi oferă diversitate suficientă încât să nu renunț. 

De fapt așa am abordat eu viața: găsește avantajul care primează peste dezavantajul pe care ești nevoită să-l accepți! Și uite, își spune Aurora cu entuziasm, acele bucăți albastre, din jur, ca niște petale, ar putea fi intuiția, pe care mi-am păstrat-o activă. Chiar dacă nu am avut mereu încredere deplină în ea. Însă de cele mai multe ori i-am ascultat îndemnurile, și se pare că ea s-a mulțumit cu atât, nu m-a abandonat, așteptându-și cu răbdare rândul la întâietate.
N-a fost simplu. De la un inginer oamenii se așteaptă la decizii logice, la un plan B, mereu la îndemână, la planificare financiară și țeluri clare, planuri detaliate și rezultate măsurabile. Și ce te poate îndemna copilul interior dornic de acceptare și recunoaștere? Să faci ce se așteaptă lumea! Dar în sinea ta, își spuse Aurora șoptit, privind pierdută în zare, tu știi bine că ești o visătoare, crezi în realizarea imposibilului, în sincronicități, în oracle cards și vise… La început îndrăznești să vorbești despre toate astea numai în poveștile tale, pentru că ești o mama responsabilă și trebuie să-ți vezi de ”treaba ta”.

Apoi, tot mai des, simți îndemnul să alegi calea intuiției și când, în sfârșit, la 51 de ani te decizi, este cea mai bună alegere posibilă, spuse cu voce tare Aurora surprinzându-se și izbucnind în râs.
Privi din nou în caleidoscop: și uite, acele vârfuri mov, care răsar ca niște raze, ar putea fi curiozitatea, care mi-a ținut mintea trează mereu, își șopti Aurora. Am vrut de mai multe ori să renunț la ea, pentru că la început nu știam să o folosesc constructiv și mi-a adus multe necazuri, mai ales în copilărie, când îmi băgam nasul pe unde nu-mi fierbea oala. 

Dar cu timpul, am învățat să o canalizez spre cunoașterea care îmi putea fi de folos și este un stimulent grozav pentru tot ce am realizat și ce mai vreau să fac. Fără ea, nu mă mai îndoiesc acum, n-aș cunoaște la așa un nivel atâtea limbi străine: engleză, franceză, italiană, spaniloă, … germana e singura care a rămas un pic în urmă, dar mă ajută turca, pe care o învăț acum, să-mi amintesc de ea și îmi sunt de folos lecțiile pe care am cu copii cu care lucrez anul ăsta. 

Căutam uneori materiale de studiu, pentru mine sau pentru elevii mei, pe youtube și întâlneam îndrumări valoroase oferite de persoane poliglote (care cunosc 5, 6, 7 limbi străine) și mă gândeam: Ce tare! Până când mi-am dat seama că și eu știu vreo 5-6, iar metoda de studio, pe care am ales-o și am aplicat-o intuitiv, este aceeași pe care ei o recomandă: imersiune în limba studiată prin ascultare, lectură, povești…

Hmm, m-a ținut mult pe loc treaba asta, își spuse Aurora luând poziția ei cu degetul la obraz, de parcă ar fi rezolvat o ecuație complicată în minte. Acum mă întreb dacă a fost o lipsă de încredere în forțele propria sau o simplă modestie exagerată. Oare îmi plăcea să fac pe modesta sau chiar eram? Și de ce mi-ar fi plăcut? Ce beneficiu aveam din asta? Cred că popularitate.  

Mi s-a spus prea des în copilărie, după fiecare mica greșeală, că nu sunt în stare de prea mare lucru. Și, deși realitatea contrazicea vehement această afirmație, eu am crezut-o și am tras concluzia că nu voi putea fi apreciată pentru merite, așa că să fiu măcar pentru modestie și… ajutor. Așa că am devenit ”Moașă comunală” pentru toți cei din jur, fără solicitare. Dacă eu nu eram de ajuns pentru a fi luată în seamă, atunci măcar ajutorul meu să fie de neprețuit… 
Aspectul bun este că am devenit empatică, sau poate chiar eram, și a început să-mi pese cu adevărat. Atunci am început să înțeleg și să ofer ajutorul numai când mi se cere. E greu să mă abțin, dar de cele mai multe ori îmi iese.
Partea rea a fost că prea multă vreme n-am știut să mă pun pe mine pe primul loc în viața mea și au avut de suferit și cariera și relațiile, un pic și sănătatea, foarte mult aspectul…
Dar destul cu reveria, își spuse Aurora scuturându-se, ca și cum ar fi îndepărtat o greutate de pe umeri. 

Puse caleidoscopul cu grijă la locul lui, termină de șters Praful și scoase din bibliotecă cee ace căuta: ”Being in balance - by Dr. Wayne W. Dyer”, mentorul ei favorit.
De ce căuta tocmai cartea în care erau prezentate 9 principii care să te ajute să-ți creezi obiceiurile care să-ți susțină realizarea dorințelor, visurilor? Vom afla în povestea următoare. Deci:

Va urma…