CRĂCIUN ALB

 

După mulți ani (Internetul spune că sunt vreo 13) am avut din nou un Crăciun cu zăpadă. De data asta nu a fost multă, însă a contat, pentru că a dat orașului acel aspect de iarnă atât de familiar în copilăria mea.

Primul meu gând, la vederea stratului de zăpadă, chiar așa timid și subțire, a fost: 

”Cineva a fost foarte cuminte, iar Moș Crăciun i-a dăruit zăpada mult așteptată.”

Nu, nu m-am gândit nici o clipă că eu aș fi fost acea persoană. 

Poate a fost darul pentru un copil care încă nu a văzut zăpada, poate un dar dedicat domnului primar de la sectorul 4, compensând pierderea postului de primar general (unde, în opinia mea, ar fi făcut o treabă foarte bună) sau poate a fost dedicat mamei mele, care are deja 91 de ani și ... nu se știe dacă va mai avea parte de un alt Crăciun, cu sau fără zăpadă...

Mă pregăteam de câteva zile să mai fac o ultimă postare pe acest an, iar această zăpadă, venită ca răspuns la o dorință veche, m-a inspirat să nu mai amân.

Sunt în vacanță. Viața mea simplă, însă împlinită – în cele mai multe dintre ariile importante, se desfășoară într-un ritm lent, dar nu leneș, relaxat, dar nu lipsit de emoție.

Am avut oferta de a nu petrece acest timp singură. Nu pun la socoteală ziua de Crăciun care este mereu dedicată familiei (cu mama, fiica mea mai mare și prietenul ei – în jurul mesei, în casa mamei, iar cele două fiice mai mici pe ecranul telefonului – anul acesta împreună în Londra, la casa celei mici).

Oferta era legată de o ”revenire” care a tot încercat să se insinueze în prezent, deși era clar, însă doar la nivel mental, că făcea parte din trecut. 

Am zis ”Da” cu intenția de a lămuri situația definitiv și de a încheia capitolul. 

Ai putea spune că mă contrazic: ”Cum ai spus DA cu intenția de a încheia?” 

Exact așa! Pentru că scopul nu era să-l înșel cu promisiuni deșarte, ci să văd dacă intuiesc bine și e cazul să închei acest capitol sau... poate chiar mai meritam o șansă...

Limitele clare, pe care am înțeles că nu aș fi fost capabilă să le pun înainte de parcurgerea exercițiilor EFT, care mi-au însoțit propriul program de slăbire, au fost de mare folos. 

Ce are a face slăbitul cu EFT-ul și mai ales cu relațiile? Mai mult decât m-aș fi gândit, chiar și după atâția ani de dezvoltare personală! Ele au scos la lumină adevărul pe care îl întrezăream, dar care se ascunsese destul de bine în spatele cuvintelor... pe cât de mari și frumoase, pe atât de lipsite de substanță. Astfel am încheiat un capitol vechi din viața mea, fără nici o părere de rău, ci doar cu ferma convingere că n-am mai lăst nimic neclar și că intru în noul an cu o ”farfurie” curată, chiar dacă este ... goală, cel puțin pentru o vreme. 

Așa că astăzi, în loc să stau la masa pe care ar fi putut fi așezate două farfurii, am pus carnea cu garnitura și salata într-un singur bol și am mâncat stând în picioare în pragul balconului... ca de multe alte ori. Este locul de unde pot privi mișcarea orașului, în timp ce îmi las gândurile să zburde printre ideile de noi povești.

Ba chiar m-a distrat situația, amintindu-mi de scena cu Diane Lane, din ”Must love dogs” când a refuzat cu vehemență o ofertă de mai multă carne de la măcelărie spunând că este singură și mănâncă în picioare deasupra chiuvetei. (Un film din lista mea de comedii romantice favorite, o actiță minunată, care face în această peliculă un cuplu perfect cu John Cusack)

https://youtu.be/7LoCg4I3ysw?si=yiDPkpzn7NKFz6q5

Mai în glumă, mai în serios, uneori mama ține să-mi amintească favorul pe care mi-l face să mă lase să stau fără chirie în casa care este proprietatea ei (încă). Nu știu când și cum, dar am observat că acest adevăr a încetat să mai doară, ba chiar nu mai contează. Ca urmare a relaxării, am început să-mi doresc ceva ce evitam de prea mulți ani: să transform cele două camere, de dimensiuni aproape meschine, în ceva ce pot numi din toată inima ”acasă”, nu doar o ”sală de așteptare” între ieri și mâine... 

Uitându-mă în jur constat că ... am reușit!

Nici nu mai știu dacă abilitatea de a face decorațiuni handmade m-a ajutat să-mi personalizez spațiul și să-l fac prietenos în ciuda circumstanțelor...? 

Sau nevoia de a avea obicte frumoase și personalizate m-a ajutat să-mi dezvolt nenumeroase abilități artizanale...?

Cert este că în oricare parte mă întorc, deși mai sunt lucruri de îmbunătățit, mă simt protejată, în bula mea de pace și singurătate.

Dar nu mai este acea singurătate amară, impusă de circumstanțe, cu dorința de a lăsa televizorul să vorbească pe fundal sau luminile aprinse în toate încăperile. Am trăit-o și pe aceea, însă cu ajutorul lui Dumnezeu, curaj și perseverență am depășit-o.

Acum, singurătatea este o alegere, o perioadă de reflecție și creație, o oază de libertate în care aleg când, unde, cât și ce să fac. Așa ca zilele trecute, când am lăsat din mână colierul la care lucram în timp ce așteptam să fiarbă carnea din oala de supă. Apoi am uitat chiar și de spuma care trebuia luată înainte de a adăuga legumele, pentru a pune repede pe hârtie o idee nouă de poveste. Altă dată mi-aș fi zis că nu pot lăsa lucrurile concrete neterminate, mai ales la bucătărie, că poveștile sunt doar niște visuri fără o finalitate concretă. 

Așa am pierdut zeci de idei!Dar mai important decât orice: am pierdut încrederea că scrisul este valoros pentru MINE, deci este o prioritate!

Revenirea la ordinea benefică a priorităților mi-a luat mult tmp și efort. Este un teritoriu câștigat greu, care mă face să apreciez libertatea singurătății, chiar dacă uneori, așa cum este normal pentru orice ființă umană, îmi doresc un partener de discuții, care să mă provoace la ceva mai bun, mai mult, mai nou...

În timpul școlii, am orele de dimineață (și uneori ceva mai mult), apoi timpul trece între lectură, scris și treburi casnice. În weekend și vacanțe mă ”trezesc” cu o mulțime de ore în plus. Atunci încap în program: croșetatul, bijuteriile, decoupage-ul, jurnalele...

Și în timp ce mâinile îmi sunt ocupate și gândurile țes vrând-nevrând noi povești, ascult muzică sau audiobooks. 

Am liste de melodii în toate limbile pe care le înțeleg (engleză, franceză, spaniolă, italiană, portugheză și turcă) – așa mă țin conectată cu ele, fără să-mi dau prea mult timp de uitare. Din când în când adaug un film de pe Netflix, în limba respectivă, fără subtitrare. 

Și mă surprind făcând legături între amintiri, trăiri recente și cuvinte sau fraze care ies în evidență din ceea ce ascult. Dar și mai des mi se întâmplă asta când ascult romane (audiobooks). Mi-am făcut obiceiul de a alege ”Regency romance” (romane britanice despre epoca victoriană), povești romantice cu happy end. 

Îmi place accentul limbii engleze, acela pe care l-am preluat cu mândrie de la profesorul meu, în anii ’60-70,  înainte de invazia americanismelor din cinematografie și Internet. Îmi plac provocările personajelor, care sunt reale și umane, chiar dacă nu mai sunt actuale. 

Nu sunt adepta ”vieții în roz” chiar dacă îmi plac sfârșiturile fericite, dar nici nu mă interesează prea mult imposibilitățile prezente în genurile de tip thriller, horror și alte asemenea, decât ca informație sau exercițiu de imaginație, în nici un caz ca delectare sau provocare.

Ce mă atrage din ce în ce mai mult la aceste poveștile mele romantice este frecvența uimitoare a sincronicităților. Dacă ceva mă preocupă în mod special, în audițiile din acele zile, aproape inevitabil, ”îmi iese în cale” exact povestea cu tâlcul potrivit.

Am întâlnit ieri, pentru prima dată în această categorie, o poveste care se îndrepta spre un sfârșit ”dulce- amar”, cum l-ar numi cei care cunosc teoria storytelling. Am fost tentată, pentru un scurt moment, să mă las dezamăgită și să nu vreau să mai ascult. 

Apoi mi-am dat seama că eu tocmai mă confruntam cu dilema: a alege care poveste ar fi mai utilă și interesantă pentru cititori, una cu un asemenea sfârșit, sau unul fericit și plin de speranță? Povestea a venit ca o clarificare și o confirmare a credinței mele că echilibrul e benefic mereu (idee preluată de la Wayne Dyer).

În plus, venind după clarificarea relațiilor mele anterioare, pe care le-am revizuit mental, în urma scurtei încercări eșuate de luna trecută, am înțeles că aveam nevoie să cristalizez o concluzie:

”Când el nu te-a ales pe tine, te-a eliberat de greutatea sentimentelor și speranțelor deșarte. Te-a îndreptățit să-ți oferi valoarea neapreciată de el, unui alt om, care are ochi să o vadă și curajul să o aprecieze și să lupte pentru ea.”  

Abia acum, simțind gustul puțin amar al sfârșitului ”gri”, ȘTIU că am încuiat definitiv ”cufărul cu amintiri de la mansardă” și am acceptat să arunc departe cheia, conștientă că nu-mi mai doresc să revizitez aceleași vorbe și gesturi, cu speranța că voi descoperi ceva ce... de fapt nu a fost niciodată acolo!

Și iată-mă pregătită să răspund întrebărilor de sfârșit de an:

1. Cine ai devenit anul acesta?

Am devenit persoana căreia nu-i mai este frică să se numească scriitoare, chiar și cu un singur roman publicat (într-un tiraj limitat) deocamdată, pentru că scrisul este ceea ce mă face să simt că trăiesc deplin, chiar înainte de a mă gândi finalitatea pe care ar avea-o pentru potențialii cititori.

2.     Ce abilități ai dobândit?

Am aflat ce înseamnă să lucrezi cu un copil dislexic și am satisfacția să-i observ progresul.

3.     Cu ce ți-ai îmbunătățit cunoașterea?

Aplicarea consecventă a tehnicilor EFT și NLP, m-au ajutat să mă cunosc mai bine, să-mi înțeleg comportamente pe care aveam impresia că nu le pot schimba și să-mi îmbunătățesc starea de bine, mentală și fizică.

4.     Ce ai făcut minunat pentru tine?

Mi-am permis o scurtă vacanță la mare, pe care am amânat-o an de an din motive financiare, până când mi-am făcut curaj să privesc mai îndeaproape și să văd că era vorba despre faptul că nu eram obișnuită să merg singură în vacanțe sau să port costumul de baie peste atât de multe kilograme în plus. Am găsit locul în care m-am simțit minunat singură, iar kilogramele au fost în vara asta cu 10 mai puține. Abia aștept vara viitoare!

5. Cum te-ai descurcat cu părțile întunecate care au apărut anul acesta în viața ta?

Poate că nu au mai fost la fel de multe zone întunecate care au simțit nevoia să iasă la lumină sau poate le-am perceput mai puțin dure sau tragice. Oricum, am constatat că îmi vine din ce în ce mai ușor să văd lecția din fiecare eșec sau să înțeleg redirecționarea din fiecare piedică și mai ales să fiu recunoscătoare pentru fiecare zi, cu TOT ce aduce ea.

La întrebările:

6. Încotro în 2026? și 

7. Ce ai vrea să schimbi?

voi răspunde în următoarea postare, poate prima din anul următor...

Voi vedea cum se vor așeza lucrurile...