Cutia prieteniei

Privesc pe fereastră la zăpada căzută peste noapte și îmi dau seama că nu are rost să insist în ideea de a ieși. Aveam de gând să fac o vizită la unul dintre ”magazinele de pietre” pentru o eventuală achiziție, în încercarea de a realiza niște modele noi de bijuterii care mi-au atras atenția pe internet în ultima vreme. 

Mă tentează niște combinații inedite, cu ceea ce făceam eu până acum. Am constatat că, mai ales colierele, dar și brățările ”frivolite”, potrivite a fi purtate la ținute de vară, sunt ușor deteriorabile datorită contactului cu pielea transpirată. Am văzut modele interesante din mărgele de sticlă, perle sau argint (simplu sau aurit)în care aș putea integra partea centrală din dantela frivolite. Efectul (am făcut niște mici încercări) pare deosebit, iar problema rezistenței în timp este rezolvată.

Am reprogramat vizita pentru o altă zi. Oricum sunt în vacanță săptămâna asta, așa că am un program flexibil. Între timp, bineînțeles că nu am avut răbdare și am comandat … totuși, câteva chestii pe un site. Sper să ajungă repede, că pe vremea asta și curierii întâmpină probleme cu circulația…

Și pentru că laptopul meu și-a dat obștescul sfârșit, după ce m-a slujit cu consecvență de la începutul pandemiei, mi-am comandat ”de urgență” o tabletă cu tastatură. În lupta cu setările în sistemul de operare Android… m-am gândit să nu risc să încerc să scriu la un roman. Mai am în lucru niște povești dintr-o serie (de fapt trei serii, dacă e să țin cont că sunt împărțite pe grupe de vârstă) la care încă ”mă lupt” cu niște detalii… 

Așa că sorții au ales să scriu o nouă poveste pe blog. Despre ce să fie? Despre noul meu proiect ”Cutia prieteniei”. Va fi o cutie în care se va afla un jurnal și o mică poșetuță cu un set de bijuterii. Jurnalul va conține o parte destinată a fi completată de posesorul lui și o poveste originală, despre valoarea terapeutică a scrisului (începând cu simpla completare a unui jurnal).

Am făcut de curând un asemenea jurnal cadou și a avut un impact pozitiv.

Iată povestea:

”Bună ziua,

Scriu acest mesaj să-mi exprim încântarea pentru ”Cutia prieteniei”, pe care tocmai ați prezentat-o pe pagina de Facebook. Vreau să comand una (de fapt deja am timis comanda și o mențin) și am câteva întrebări de detaliu, care nu-mi vor influența achiziția, pentru că impresia este deja favorabilă.

În ce constă personalizarea despre care ați vorbit?

Fiind vorba de ”lucru la comandă”, cât durează din momentul în care ați primit comanda până ce este pregătită de expediere? Asta de fapt mă interesează pentru achiziții viitoare, în vederea unor cadouri. Prima este pentru mine, deci la asta nu contează prea mult, decât că-mi doresc să o am.

Nu ați menționat pentru că ați uitat (se poate întâmpla oricui, suntem oameni) sau nu e necesar un avans pentru a începe să lucrați la comandă?

Aștept cu mare nerăbdare răspunsul dumneavoastră. Îmi imaginez deja plăcerea cu care voi purta acel colier de trandafiri roz și voi scrie pe paginile acelui minunat jurnal.

Cu stimă,

Melisa”

Abby își șterse lacrima de emoție care i se prelingea pe obraz. Nu era prima dată când cineva îi admira o bijuterie sau un jurnal, dar de obicei era vorba de persoane cunoscute și adesea a crezut că impresia lor era influențată de relație. Se pare că era vorba din nou despre nesiguranța de sine, care mai scotea colții din când în când și nu-i dădea voie să se bucure de laudele meritate. 

Curajul de a-și valorifica talentul și îndemânarea pentru realizarea lucrurilor frumoase i-a venit de curând. Cu ideea cochetase în câteva rânduri, dar nu o dusese niciodată până la punerea în practică, în principal pentru că nu avea destulă încredere în calitățile ei. Deși punea în aceste bijuteri și jurnale aceeași grijă și dragoste, pentru oameni și pentru frumos, pe care o punea în tot ce făcea, așteptările îi erau încă un pic înnegurate de experiențele trecute. De aceea o emoționase atât de tare acest mesaj.

Observând apoi lista destul de consistentă de mesaje, care continua să crească, Abby a înțeles că, până acum, nu-și adusese munca în fața persoanelor potrivite să o aprecieze. ”A meritat deci investiția în campania de pe Facebook, ca mesajul să ajungă în sfârșit la publicul meu țintă” își spuse ea bucuroasă.

Însă nu apucă să se bucure prea mult, pentru că privind la lungimea listei de mesaje și deschizând câteva ca să se convingă că aveau cam aceeași direcție ca al Melisei, își aminti de o vorbă: ”Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să ți se împlinească!” Se întreba cum va face față volumului de lucru…?!

Ea se gândise că va reuși să vândă din când în când câte ceva, suficient ca să nu mai fie nevoită să-și suplimenteze pensia modestă cu orele pentru care trebuia să traverseze orașul în fiecare zi, iar astfel să aibă mai mult timp pentru scris… 

Îi plăcea să lucreze cu copiii, întotdeauna s-a înțeles bine cu ei, fie că erau ai ei, rude sau elevi, indiferent că aveau 6, 10-11, sau chiar spre 18 ani. Când îi vedea progresând, ieșind din ”carapacea” de timiditate sau teamă și ”înflorind” la adevăratul potențial, uita de oboseală sau de plata destul de modestă.

”O să-mi găsesc câteva colaboratoare”, își spuse ea plină de speranță. ”În definitiv cui îi strică ceva bani în plus?”

Dar pe cât de repede înflorise speranța, pe atât de repede se ”veșteji”. Își aminti că mai lucra încă la tendința de perfecționism și asta o împiedica să aibă colaborări eficiente. Era conștientă că încă mai funcționa, în anumite domenii, după principiul greșit, care o epuizase ani de zile ”Numai eu pot face foarte bine asta. Dacă nu trece prin mâna mea, nu sunt sigură că este în regulă.” Și totuși, cu fiicele ei reușise să procedeze diferit. Le împuternicise suficient încât se descurcaseră perfect singure, la studii peste ocean. Asta înseamnă că era capabilă să lase deoparte nevoia de control absolut. Mai rămânea să afle și cum să o facă. 

”Ah, știu!”, exclamă ea încântată de idee. ”Voi găsi un exercițiu EFT pentru asta. A funcționat cu slăbitul, se vede că dă roade cu prosperitatea… deci nu ar fi nici un motiv să nu meargă și cu asta.”

Intră pe canalul de Youtube al lui Brad Yates, specialistul în EFT cu care empatiza cel mai bine, și dădu o căutare. Imediat apărură vreo două exerciții despre lupta cu perfecționismul. Le va descărca, le va traduce și adapta, apoi le va introduce în programul zilnic. De fiecare dată când făcea asta își amintea să fie recunoscătoare pentru cunoștințele avansate de limba engleză și NLP (Programare Neuro-Lingvistică), care îi permiteau să se descurce eficient cu traducerea și adaptarea. Altfel nu ar fi fost eficiente. Afirmațiile în altă limbă decât cea maternă sau care nu erau exprimate în cele mai potrivite cuvinte, ar fi fost ignorate de subconștient, iar eficiența exercițiului s-ar fi redus la o activare a centrilor energetici prin tapotare și … cam atât. Nu ar fi avut loc nici o conștientizare și nici o schimbare de convingere limitativă.

Dădu drumul primului videoclip. Chiar în timp ce-l asculta pe Brad, cuvintele și stilul lui relaxat o convinseră încă o dată că era exact ceea ce îi trebuia. Încredințată că va funcționa, avea acum starea și energia să răspundă mesajului Melisei.

Deschise deci tableta și tastatura atașată (pentru că laptopul tocmai o ”abandonase”) și se apucă să scrie:

”Dragă Melisa,

Mesajul tău a sosit primul. Cuvintele tale m-au bucurat enorm și îți mulțumesc pentru emoția pe care mi-au provocat-o.

Îți voi răspunde la întrebări, dar sper să nu te deranjeze că o voi face în ordine inversă. Așa mi se pare că se leagă ideile mai bine…

3. Nu este necesar un avans, ba chiar pentru prima comandă confirmată vei beneficia de un discount. Dacă voi fi nevoită să apelez la colaboratoare, datorită volumului de comenzi, atunci poate voi analiza necesitatea unui avans. Asta te interesează doar dacă mai vrei în viitor să faci alte comenzi pentru tine sau alte persoane dragi.

2. Termenul l-am estimat la o săptămână, la pachetele cu bijuterii deja realizate. Timpul este necesar personalizării jurnalului. Ulterior voi indica termenul estimat la fiecare comandă, în funcție de posibilități.

3. Unicitatea va fi dată de modul în care am ales să personalizez atât bijuteriile (culoare, model), cât și jurnalul (decorațiuni și culori pe pagini), ba chiar și povestea despre valoarea terapeutică a scrisului (am deja variante pentru femei sau bărbați și pentru câteva situații de viață diferite).

Ca să pot face alegerea voi avea nevoie de câteva informații:

pentru bijuterie: culoarea părului, ochilor, tenului și a hainelor preferate (cele la care se presupune că va fi purtat setul),

pentru jurnal: lucruri preferate care ar putea apărea ca decorațiuni pe paginile disponibile pentru scris și … ceva mai ”delicat”, neobligatoriu însă de ajutor, problema pe care ar vrea să o rezolve destinatarul cu terapia prin scris, ca să primească povestea ”potrivită”.

Pe mine scrisul m-a ajutat foarte mult în perioade extrem de grele, chiar dacă uneori l-am ignorat, din falsa convingere că nu am timp. Mai târziu am înțeles că mi-era teamă de ceea ce ar fi scos la lumină și nu eram pregătită să înfrunt.

De aceea mă străduiesc să-l recomand oricui în toate formele posibile, iar cea a unui jurnal este cea mai abordabilă, mai ales pentru persoane care consideră că nu au talent la scris și nu au prea mult timp la dispoziție pentru această activitate.

Sper că nu te-a obosit mesajul meu de o lungime considerabilă. E deformație de scriitor.

Aștept detaliile de la tine să-ți pot personaliza și trimite cutia.

Te îmbrățișez cu drag și îți urez spor în tot ce faci!

Abby

P.S. Dacă simți nevoia să vorbești cu mine, nu doar în scris, numărul meu este 072……. Și sunt disponibilă în fiecare zi de lucru, de pe la 18 până pe la 20.”

Abby trimise e-mailul și se apucă să facă o evidență a solicitărilor din celelalte mesaje. Unele urmau să primească răspunsuri standard, pentru că simțea că întrebările reprezentau o simplă curiozitate nu un interes real. 

Învățase, de când cu NLP-ul, EFT-ul și mai ales cu scrisul, să se încreadă tot mai mult în intuiție și se înșela tot mai rar. 

O oră mai târziu închise tableta și agenda, luă prânzul și decise să iasă la o plimbare prin cartier, să-și ”limpezească mintea”.

La întoarcere, se așeză din nou la birou, de data asta cu scopul de a transcrie ultimele trei scene din romanul la care lucra. 

De când se ajuta de ultima carte a ”prietenului” său Randy Ingermanson, treaba mergea ”ca unsă”, cum spunea pe vremuri tatăl ei - mecanic, făcând referire la vreunul din angrenajele lui.

Îl ”cunoscuse” pe Randy cu mai mulți ani în urmă (probabil vreo zece - dacă își amintea corect).

Obișnuia să ia totul în viață destul de în serios. Așa făcuse și cu italiana, spaniola sau turca. După ce învățase de la televizor, din filme, suficient ca să se poată descurca, luase cărți de gramatică și se perfecționase.

La cât de drag îi era scrisul, nu avea cum să lase ștacheta mai jos tocmai în acest domeniu, așa că studiase tot ce găsise (cărți de Julia Cameron, Joe Vitale, Elizabeth Gilbert… articole, programe pe Udemy…) și printre toate astea găsise o carte ”The Snowflake Method to Write a Novel”. O atrăsese titlul, deși autorul nu era recomandat de nimeni și nimic. Cumpărase (la vremea aceea) cartea fizică de pe Amazon, în limba engleză - bineînțeles. Povestea era o fabulă despre scrierea unui roman de către o debutantă. O cucerise ușurința cu care se desprindeau din poveste informațiile utile despre structura în trei acte a unui roman, care să-l țină pe cititor interesat până la ultima pagină.

Începuse să aplice ceea ce învățase, iar calitatea scrierilor ei crescuse considerabil. În sfârșit, poveștile aveau ”cap și coadă”, curgeau lin, aveau personaje realiste și incidente provocatoare. Totuși, la nivel de ”celulă de bază”, care pentru un roman este scena, simțea că lucrurile nu merg suficient de bine. Parcă nu reușea să ”țină ritmul” pe tot parcursul romanului. 

Și căutând în continuare a ajuns la ”Școala de Scris Daniel Zărnescu”. Informațiile despre structură cu care și-a completat cunoașterea s-au dovedit foarte utile și a pornit cu elan mai departe în finalizarea romanelor începute. 

Și totuși… la un moment dat și-a dat seama că temele de la Atelierul organizat în comunitatea Școlii de Scris nu-i erau ”prietenoase”, pentru că ea nu scria nici fantasy, nici thriller, iar insistența pe structura și scenă în detrimentul poveștii personajelor nu i se potrivea. Ea scria genul ”character driven”, nu ”plot driven”, pentru că i se părea mai potrivit să spui o poveste de dragoste cu două personalități puternice decât una cu întâmplări antrenante, dar fără profunzime. Nu considera că așa scriau cei din comunitate, pentru că le citise cărțile și multe erau reușite. Pur și simplu ăsta era efectul asupra ei, așa că se retrăsese înapoi în ”cochilia” ei. Dar odată cu separarea de comunitate se pare că a pierdut și parte din entuziasm sau încredere, așa că a avut o mică pauză de creație.

Păstrând totuși legătura cu scrisul, prin scurte povești despre viața ei, în preajma sărbătorilor de iarnă i-a venit ideea unui ”Calendar Advent cu povești”, pe categorii de vârstă. A scris câteva pentru grupa 6-10 ani, le-a tradus în engleză și le-a trimis unei fetițe din Londra. Feedback-ul a fost excelent. A scris întreaga serie pentru 11-14 ani, despre un băiețel dislexic, inspirată de unul din elevi săi, iar impactul a fost asemănător. Când s-a apucat să scrie seria pentru 14-18 ani și-a dat seama că aici scrisul e mai aproape de roman decât de poveste și a revenit la nevoia de a-și îmbunătății scenele. 

Așa a dat peste noua carte a lui Randy, exact cu acest subiect. A cumpărat-o imediat, a descărcat-o pe Kindle și a început să lucreze cu ajutorul ei. Cu exercițiul și cunoașterea dobândite între timp, această carte a fost exact ”punctul pe i”. Lucrul cu ajutorul ei mergea promițător.

După aproape patru ore închise documentul. Transcrisese din agendă, detaliase unde simțise nevoia, schimbase pe ici pe colo, printase, citise cu voce tare și făcuse prima corectură. Era mulțumită de rezultat.

Se ridică de la birou să se dezmorțească și să-și ducă cana goală de ceai la bucătărie, când sună telefonul. Atunci observă că era deja trecut de ora 18 cu câteva minute.

-Da, răspunse Abby cu un ton întrebător, fiind vorba de un apel de la un număr pe care nu-l avea în agendă.

-Bună seara, răspunse o voce blândă. Sunt Melisa. V-am urmat îndemnul de a vă suna, pentru că am două scurte întrebări și o … propunere.

-Bună seara, Melisa, îmi face plăcere să te aud. Te ascult.

-Mă întrebam de ce se numește setul ”Cutia prieteniei”. Ați fi dispusă să detaliați un pic?

M-am uitat din nou la prezentare, am crezut că-mi scăpase mie, dar nu ați spus nimic despre asta.

-Da, ai dreptate, începu Abby, cu un ton un pic tărăgănat, de parcă ar fi tras de timp ca să decidă dacă vrea să explice sau nu. În prezentare am insistat pe conținut și utilitatea lui. Mă gândisem la un moment dat că ar putea apărea această întrebare, dar am considerat că nu ar fi neapărat de interes pentru toată lumea și aș fi lungit inutil prezentarea. Dar dacă chiar vrei să știi… nu e nici un secret. 

-Da, vă rog, interveni Melisa.

-Am pornit de la ideea că eu obișnuiam deja să ofer cadou asemenea bijuterii sau jurnale rudelor, prietenilor sau diferiților colaboratori. M-am gândit că mi-ar plăcea, chiar dacă le ofer unor străini, contra cost, să reprezinte mai mult decât niște obiecte, să fie ca o mână întinsă spre un început de relație, fie ea de prietenie sau doar simplă colaborare.

-Oricum se vede că oferiți mult mai mult decât niște simple obiecte utile și frumoase. Felul în care le-ați gândit utilitatea spune multe despre cât suflet înmagazinează.

-Mulțumesc pentru că ai observat. Da, despre asta este vorba. Banii vor acoperi costul materialelor, investiția de timp și o mică parte din valoarea inovativă a ideii, însă dincolo de toate astea este ceea ce nu are preț. Totuși acea parte se poate transforma într-un îndemn de a ”plăti cu aceeași monedă” prin deschiderea către o colaborare de tip win-win.

-Gând la gând cu bucurie! exclamă Melisa. Eu chiar intenționam să vă propun ceva de genul acesta. 

-Ah, da, ai spus că ai niște întrebări și o propunere. Să auzim! o îndemnă Abby.

-În primul rând aș continua cu a doua întrebare de care se leagă propunerea. Cum ați ajuns la prețul pachetului? Mi se pare un pic prea modest pentru valoarea pe care o oferă. Eu l-aș fi echivalat cel puțin la prețul unei sesiuni de coaching de calitate, adică minim vreo 500 de lei, ca să nu mai vorbim de valoarea estetică. 440 lei din care să mai oferiți și discount mi se pare… că-i scade din valoare.

-Păi… începu Abby ezitant, eu nu am experiență în calculul prețurilor, așa că am cerut ajutorul ”prietenului” Chat GPT, căruia i-am oferit toate detaliile și, cu toate explicațiile necesare, mi-a făcut un preț de 130 de euro pentru jurnal. Apoi, când i-am precizat că sunt din România, a recalculat la 260 lei. Eu am adăugat 180 de lei setul de bijuterii, cu poșetuța în care sunt livrate și cutia cadoului.

-Deși poate părea rezonabil, mie mi se pare puțin, zise Melisa, așa că, în cazul în care sunteți interesată v-aș propune să vă ofer o consultație gratuită. Eu sunt consilier de imagine și privindu-vă fotografia de profil de pe Facebook, cred că ar fi loc de îmbunătățiri în modalitatea de prezentare a brandului personal. Asta cred că ar crește posibilitatea de a cere prețul corect pe aceste produse.

-Am căutat o vreme un stilist și un specialist în machiaj buni. I-am găsit , dar nu mi i-am putut permite. O fotografie făcută de un profesionist, fără detaliile astea ar fi aproape inutilă… cred, spuse Abby cu un ton de renunțare.

-Aveți dreptate, dar mai este ceva la care cred că ați putea lucra. 

-Ce anume? întrebă Abby, devenită curioasă.

-Zâmbetul. Aveți cumva probleme cu dantura?

-Am avut, dar le-am rezolvat cu vreo zece ani în urmă, răspunse Abby, încă nelămurită.

-Atunci de ce nu zâmbiți în fotografii? Ați avea toate motivele să fiți mândră de ceea ce ați realizat și încrezătoare în ce urmează. 

-Hmm… știi ce e curios? Sunt o persoană care râde mult și cu ușurință în cercul personal, de rude și prieteni. În școală eram chiar o persoană foarte veselă.

-Și atunci? întrebă Melisa contrariată.

-Cred că pur și simplu, undeva pe parcurs am dobândit convingerea că veselia mă face superficială, că doamna… mamă, inginer, profesor, coach… scriitor are nevoie de o mină sobră în public, altfel nu va fi luată în serios.

-După părerea mea este o impresie greșită, pentru că dați senzația că vreți să țineți oamenii la distanță, ceea ce prin ce oferiți, dovediți că este total neadevărat.

-Nu m-am gândit niciodată sub forma asta… spuse Abby, rămânând dusă pe gânduri.

-Ei, ce ziceți, sunteți de acord cu o întâlnire în care să ne descoperim și să ne ajutăm reciproc?

-Da, este o ofertă generoasă, răspunse Abby. Am o singură doleanță: să nu fie online. Mi se pare impersonal, chiar dacă e cu video, pe Zoom sau Whatapp.

-Nu este nici o problemă. Și eu prefer întâlnirile în persoană. Fac excepții în caz de nevoie. Vă trimit un link să-mi vedeți rezultatele, apoi aștept să mă contactați să stabilim o întâlnire. Chiar dacă suntem amândouă foarte ocupate, sunt sigură că vom face din asta o prioritate.

-Da, desigur. Mulțumesc foarte mult,spuse Abby. Rămâne să ne auzim în zilele următoare, cu agendele în față. Și aș avea o rugăminte, Melisa dragă, ai putea să lași deoparte pluralul de la persoana a doua?

-O să încerc! Mulțumesc pentru încredere, răspunse bucuroasă Melisa. 

-Cu mult drag. Pe curând dragă Melisa.

-Pe curând, dragă Abby!”

Aici se încheie povestea inspirată ca de obicei din realitatea mea. Multe din cele pe care Abby le face sau le spune sunt reale. 

Melisa este un personaj fictiv, dar ”Cutia prieteniei” va exista în curând în realitate. Câteva seturi de bijuterii noi sunt gata cu excepția unor mici finisaje, despre care vă vorbeam la începutul postării, mai am nevoie de o parte din materialele pentru cutii și de actualizat una dintre poveștile pentru jurnal.