Întâlnire la cafenea

Nici n-am apucat, așa cum am promis, să detaliez despre Jurnalul dăruit creatoarei de bijuterii (de care vorbeam în postarea trecută), că am primit  solicitarea să mai creez unul, contra cost.

Mereu ezitam să fac acest lucru cu obiectele mele handmade și de câte ori eram întrebată, înainte de a mă gândi măcar, aveam pe buze răspunsul standard ”Nu le fac pentru bani. Nu trăiesc din asta. Sunt profesor...”.

De data asta însă, primul impuls a fost să spun ”De ce nu?” Și ai putea să te-ntrebi: ”Ce s-a schimbat?” Răspuns evident: Eu, bineînțeles! 

Se pare că odată cu exercițiul EFT pentru slăbit, am eliberat ultimele piedici din calea prosperității, care tot încerca să vină spre mine, iar eu tot îi puneam în față bariere.

Și pentru că jurnalul conține o poveste depre puterea terapeutică a scrisului, care este potrivită când destinatarul este o doamnă, am decis că ar fi potrivit să am pregătită o poveste, tot despre puterea terapeutică a scrisului, dar pentru un beneficiar de jurnal de gen masculin.

Am vrut să fie la fel de bună, însă cred că mi-a ieșit mult mai bună (fără lipsă de modestie). Poate pentru că în acești doi ani, de când am publicat povestea inițială, am scris mult, am mai publicat două povești și un roman și am absolvit ”Școala de scris Daniel Zărnescu”.

V-o ofer în avanpremieră!

Era 9:45. Augusta intră în cafenea și luă loc la masa obisnuită de lângă fereastră, cu vedere la bulevardul mai mereu aglomerat. Era o zi călduță de toamnă târzie, iar soarele se străduia să-și facă simțită căldura prin ferestre, reflectându-se în smalțul lucios al vasului de lut cu tufănele galbene, din mijlocul mesei.

Chelnerul veni să ia comanda, deși avea nevoie doar de confirmarea ei, Augusta fiind de-a casei, iar el... un veteran al locației, care cunoștea gusturile clienților fideli. Peste puțin timp se întoarse cu o tavă încărcată cu: o cană cu cafea aburindă, o farfurioară cu biscuiți de ovăz, un pahar cu apă cu lămâie și un castronel cu nuci asortate. Le așeză cu grijă în fața Augustei și se retrase discret, aruncându-i ca de obicei o privire admirativă.

Se întrebase adesea ce vârstă și ce profesie avea această doamnă atît de distisă și atât de prietenoasă, care venea, cel mai des însoțită de prietena ei mai tânără, iar uneori de alte două-trei doamne mai în vârstă. Oare astăzi pe cine aștepta? O admira pentru că ajungea întotdeauna prima și își întâmpina musafirele cu un zâmbet și o îmbrățișare. Discuțiile purtate pe un ton delicat erau uneori întrerupte de scurte hohote de râs, care îi luminau toată fața și o făceau din frumoasă... de-a dreptul irezistibilă.

În asemenea momente nu rezista tentației și se întreba: Oare cum ar fi să mă aștepte acasă o asemenea femeie, poate chiar ea, iar acel zâmbet și acea îmbrățișare să fie doar pentru mine?”Poate... într-o zi!” își șopti Emil, suficient de încet ca să nu fie auzit, dar simțind nevoia să verbalizeze totuși dorința și să o trimită în Univers, în speranța ... unui semn.

Augusta sorbi o primă înghițitură din cafeaua cu aromă irish cream și multă spumă și deschise un caiet frumos decorat, pe coperta căruia puteai citi cuvântul ”Jurnal de lucru”, scris cu litere cursive cu o caligrafie impecabilă.

Își notă câteva întrebări, la care spera să primească răspuns în cursul întâlnirii care urma.

”-  de ce a ținut morțiș Marian să ne întâlnim în afara cabinetului? (adică într-un context neoficial)

 - de ce a ales să vină în București astăzi, imediat după împlinirea a doi ani de când Alina... nu mai este cu noi? (chiar a insistat ca întâlnirea să fie azi)...”

Augusta își șterse discret lacrima pe care nu putuse să o oprească. Se emoționa de câte ori își amintea. Alina dorise să țină ”secret” boala până în faza finală, așa că abia apucaseră să-și ia adio, iar asta pentru că Marian insistase, în ultima lună, după ce informase familia, să spună măcar celor câțiva prieteni apropiați.

Șocul fusese dublu. Augusta se cutremură amintindu-și. Nu numai că o dărâmase vederea ”umbrei” celei care a fost draga ei colegă și prietenă, că părea aproape piedută între perne... dar la ușă o întâmpinase... nimeni altul decât Andrei, fostul ei soț. După ce șocul revederii trecuse, își amintise bineînțeles că era normal, doar era unicul văr al Alinei. Nu uitase, dar evtase să se mai gândească în ultimii zece ani la tot ce avea legătură cu el și în cea mai mare parte a timpului îi reușea. Însă nu se așteptase să-l găsească acolo, chiar în acel moment.

După ce plecase de la căpătâiul Alinei, Marian se scuza, străduindu-se să-i explice că încercase să evite întâlnirea, dar în ultima vreme avusese mare nevoie de ajutor, iar Andrei le fusese alături.

—Nu-ți face griji! spusese înțelegătoare Augusta strângându-i mâna. Ai griji mult mai importante acum.

Abia când îl văzu prăbușindu-se în fotoliul din hol și începând să plângă în hohote, cu capul în mâini, Augusta înțelesese ce preț plătise el ca să respecte dorința Alinei de a păstra aparențele.

Augusta nu încercase să umple spațiul cu cuvinte... care oricum nu ar fi ajutat la nimic. Pur și simplu îngenunchease lângă el și își lipise fruntea de a lui. Apoi plânseseră împreună.

Augusta auzise pași apropiindu-se, ridicase privirea și dăduse din nou cu ochii de Andrei. Era din nou acel Andrei încruntat și rece, de la sfârșitul relației lor. Privirea lui ar fi putut îngheța Sahara. Așa obișnuia el să o rănească, dar de data asta nu-i mai reușise. El nu și-ar fi imaginat niciodată că puterea lui asupra ei se risipise.Probabil că pusese tăcerea și evitarea oricărui contact pe seama fricilor ei pe care știuse să le folosească atât de bine în trecut.

Marian o ajutase să se ridice și se ridicase împreună cu ea. Își ștersese ochii cu dosul palmelor spunând:

—Mulțumesc, dragă prietenă! Dacă ai știi câtă nevoie aveam de plânsul ăsta... simțeam că explodez. Am simțit mereu că, în afară de Alina, numai cu tine aș putea fi atât de lipsit de reținere. Iar acum... cu ea... nu pot.... Dacă m-ar vedea așa, i-aș distruge ultimele forțe cu care se mai agață de viață. Deși... cred că-și imaginează...

Pe drumul de întoarcere în București de la Brașov și-a dat timp să-și analizeze reacțiile la vederea lui Andrei.

Se stăduise dă dea uitării totul, dar când a dat cu ochii de el, și-a dat seama că nu era de loc așa.

Umpluse caiete întregi cu gânduri și scurte povești cu ajutorul cărora își limpezise emoțiile și sentimentele și făcuse pași mici dar siguri către vindecare.

În final iertase: pe el pentru trădare, pe ea însăși pentru perioada de tăcere și acceptare, dar... nu uitase. ”Probabil a mai rămas nostalgia a ceea ce am trăit frumos și amintireapărților frumoase a celei care eram pe atunci...” își spusese ea.

Totuși, și-a dat seama că își controlase cu greu nevoia instinctivă de a face stânga împrejur și de a fugi mâncând pământul. Nu pentru că ar mai fi tremurat de emoție la gândul de a fi cu el, ca la începutul relației lor când fuseseră niște tineri nebunatici și neștiutori. Nici pentru că ar mai simți ceva din frica de a nu fi în stare să se imagineze trăind fără el, aceea care o ținuse pe loc ani de zile după ce relația lor era de fapt terminată. Era pur și simplu un instinct de conservare. Nu-și mai dorea să intre în sfera lui întunecată de influență.

Augusta se scutură de povara acestor triste amintiri.

În anul din urmă, de când lucra cu Marian online, deși evitase până la el să facă terapie cu prieteni, trecuseră treptat la rememorarea momentelor fericite care îi uniseră, încă din vremea studenției.

Zâmbi și ridică privirea din jurnal să vadă cine intrase în cafenea. Era 9:55. Spre masa ei se îndrepta acel bărbat după care multe femei întorseseră ochii, dar el fusese mereu iremediabil îndrăgostit de Alina. Însă nu era doar chipeș, era de o inteligență sclipitoare. Numai timiditatea excesivă îl ținuse pe vremuri în umbra lui Andrei, cel care epata de la primul cuvânt. 

Marian crezuse că nu avea nici o șansă cu Alina, la fel de temperamentală precum vărul ei, dar ea a fost capabilă să vadă delicatețea sufletească pe care el o ascunsese cu multă pricepere de oricine altcineva. Avuseseră o căsnicie fericită, aveau un fiu excepțional și o minune de nepoțică, pe care Alina apucase să o cunoască.

După pierderea Alinei, în primul an, Marian fusese aproape distrus de durere. Cel mai rău era că fiul lui nu-i putea fi aproape, pentru că nu locuia în România.

Augusta îi propusese să lase Brașovul, cu toate amintirile... bune și rele și să se mute, măcar pentru o vreme în București, atâta timp cât nu era dispus nici să accepte invitația fiului lui în Germania.

Dar nu reușise să-l urnească din ”bârlogul” lui. Era mulțumită că măcar îl convinsese să accepte terapia, chiar dacă numai prin scris. O ajutase și pe ea, iar între timp ea dobândise calificarea și experiența care îl puteau ajuta.

Acum, privindu-l, începea să-l regăsească pe Marian cel senin, zâmbitor, cu mers ușor și siluetă zveltă și era tare bucuroasă. ”Alina ar fi fost mândră de el”, își spuse ea.

—Bine te-am găsit, dragă prietenă! spuse Marian, punând buchetul de trandafiri albi pe masă în fața ei, apoi cuprinzând-o într-o îmbrățișare strânsă.

—Bine ai venit, dragul meu! răspunse Augusta emoționată de atâta efuziune. Dar cred că știi că-mi datorezi niște explicații... spuse ea ridicând, ca de obicei sprânceana dreaptă și zâmbind în colțul gurii.

Luară loc față-n față, iar chelnerul apăru cu un vas de flori cu apă, în care așeză cu grijă trandafirii, apoi așteptă comanda lui Marian.

Emil se întreba ce o avea în comun ”doamna inimii lui” cu acest intrus cam prea arătos și mult prea ”prietenos”...?

—Aș vrea același lucru! spuse Marian zâmbind, în timp ce arăta spre cana cu cafea a Augustei. Miroase divin!

Emil aprobă cu un gest scurt din cap și notă comanda. Oferind un zâmbet profesionist, făcu stânga împrejur și se îndepărta deja, când Marian îl strigă:

—Maestre, vă rog, dacă e posibil... am dori  și câte o porție de ...

”Cremșnit” spuseră Marian și Augusta într-un glas, izbucnind în râs.

—Desigur! confirmă Emil. Simțea că o să-i pleznească fața dacă se mai străduia mult să-i zâmbească acestui ”intrus”.

”De unde Dumnezeu, mai bine zis de unde dracu’, a mai apărut și ăsta?Așa-mi trebuie dacă mă uit la ea ca un motan la borcanu’ cu smântână de aproape un an de când vine pe aici și nici măcar nu îndrăznesc să o privesc în ochi, dar să-i mai și vorbesc...”

Pentru că îi venea să spargă tot ce-i ieșea în cale, plasă comanda Mariei și o rugă pe ea să servească, iar el ieși val-vârtej pe terasa din spate,  să încerce să se calmeze, deși nu știa cum va reuși asta.

Marian încă râdea încetișor când spuse:

—Doamne, oare câte kilograme de cremșnit am devorat noi patru pe vremea studenției, la lacto-barul nostru preferat?

—Multe, cu siguranță, completă Augusta. E potrivit să mâncăm astăzi...

—În amintirea dragei noastre Alina! completă Marian și ciocniră lingurițele înainte de a se apuca de devorat ”prăjitura tinereții lor”.

Mâncară în liniște, apoi tot el decise să rupă tăcerea:

—Știu că îți datorez niște explicații. Te-am rugat să vii aici astăzi în loc să ne vedem la cabinetul tău, pentru că, în sfârșit, mă simt în stare să stau de vorbă cu tine din nou ca prieten, nu doar ca un pacient deprimat și plângăcios.

Aseară, în timp ce-mi reveneam după trista ”aniversare”, am deschis al doilea plic din cele 7, pe care știi că mi le-a lăsat Alina. După ce am citit, am observat că în plic mai era o hârtie...

Marian scoase din buzunarul de la piept al sacoului albastru, de culoarea ochilor lui, o coală albă împăturită în patru și o întinse Augustei peste masă.

Ea o luă cu mână tremurândă și o desfăcu cu grijă, ca pe ceva foarte prețios.

Scrisul acesta rotund și ordonat, i-o aducea, măcar pentru câteva momente, pe buna ei prietenă din nou aproape. Parcă simțea privirea Alinei peste umărul ei.

”Dragă Augusta,

Tu ești sora pe care n-am avut-o niciodată. Ești singurul suflet pe care-l simt la fel de aproape ca pe fiul și soțul meu.

Ce nu mi-a lipsit în aceste luni de ”arest la domiciliu”, a fost timpul de gândire. Ca urmare, chiar dacă știu că vei spune că nu are rost, vreau să-mi mai cer încă o dată iertare că nu te-am protejat suficient de bine, ca să nu cazi în mrejele vărului meu, pe care eu îl cunoșteam prea bine...

În naivitatea mea de fată deja îndrăgostită am sperat că în spatele armurii de ”Gigi duru’”se ascundea aceeași bunătate pe care am descoperit-o în spatele timidității lui Marian. Când am cunoscut-o pe cea care mai târziu avea să-mi devină soacră, ar fi trebuit să-mi dau seama: n-aveau cum să fie la fel, pentru că au fost crescuți de mame mult prea diferite...

Însă apoi m-am gândit că poate mi se pare, că poate dragostea pentru tine îl va schimba... Speranțe deșarte, din păcate, după cum s-a dovedit.

Mi-am mai iertat un pic din vină când te-am auzit, după ce ți-ai revenit din divorț, că a fost marea ta ”lecție de viață” și că aveai nevoie de asta ca să fii cine ești. Dar tot rămâne durerea de a te fi văzut suferind...

Acum , că știu că ești bine, îmi pun toată nădejdea în tine, pentru Marian.

Poate ai să te întrebi de ce doar acum? Au trecut deja doi ani fără mine (sunt sigură că Marian mi-a respectat dorința să deschidă scrisorile la momentul potrivit)!  Oare nu e prea târziu?

După cum vă cunosc eu... L-ai lăsat cam un an să-și plângă de milă, oferindu-i doar un umăr pe care să o facă, apoi l-ai trimis la terapie.

Sper că te-a ascultat și astăzi este din nou cel care a fost înainte să aflăm diagnosticul meu... desigur, un pic mai trist și mai înțelept.

Așa că a venit vremea să-și caute pe cineva care să-i fie alături la bătrânețe... Iar de asta, chiar numai tu poți să-l convingi să accepte, apoi să-l și ajuți să o facă!

Îl cunosc bine și nu vreau să-l știu singur prea mult timp. Mi-e teamă că nu va rezista. Alături de mine s-a învățat să fie iubit, ascultat, ajutat... E destul că-i lipsesc eu, nu vreau să-i lipsească tot ce încă mai poate fi frumos în viață, mai ales dacă Dumnezeu îi va da încă mulți ani de trăit. Nu vreau să mi-l imaginez bătrân și singur, acrit și mereu trist.

Te rog, din tot sufletul, nu ceda în fața opoziției lui. Știu că va încerca să te facă să renunți cu orice mijloace, dar tu îl cunoști aproape la fel de bine ca mine și sunt sigură că vei știi cum să-i înfrângi argumentele.

Ce zici, nu-i așa că mă pot baza pe tine să-i găsești o femeie bună și iubitoare, care să-i îndulcească singurătatea bătrâneții dragului nostru Marian?

Te iubesc și te îmbrățișez cu toată dragostea, sora mea!

Ai grijă de tine!”

Augusta și-a șters lacrima care i s-a prelins pe obraz, apoi și-a  îndreptat spre Marian privirea plină de întrebări.

—Da, am citit-o, răspunse Marian la prima întrebare nerostită de Augusta. Nu era în plic separat, așa că...

Văzând că Augusta îl țintuiește în continuare cu privirea, fără să zică nimic, apoi că ridică sprânceana... el lăsă capul în jos rușinat și recunoscu:

—Da, te-ai prins: întâlnirea în cadru neoficial, florile, costumul... Am îndrăznit să-mi imaginez, că în numele prieteniei noastre și-aș putea propune... un ”târg”: ”Tu ești singură, eu sunt singur, suntem prieteni de o viață... la vârsta asta ce ne mai trebuie în afară de cineva cu care să avem ce vorbi?”

—Credeam că ești pe cale să te vindeci, dar cred că abia acum ai luat-o razna, spuse Augusta pe un ton glacial. Nu cred că mi-ar ajunge un caiet întreg să-ți înșir motivele pentru care ar fi cea mai nepotrivită soluție posibilă.

Marian își simți deodată obrajii ”în flăcări” ca în vremea tinereții, când încerca să o cucerească pe Alina. Augusta se purta de parcă l-ar fi ”prins cu mâța-n sac”, dar lui nu-i era prea clar ”ce era atât de greșit, de fapt?”... așa că începu să se explice:

—Da, recunosc, motivul principal a fost să evit ceea ce ar urma: căutarea și acceptarea unei străine în viața mea... la vârsta asta... Augusta, dragă, înțelege, te rog, că nu pot face asta, oricât de mult mi-aș dori să îndeplinesc ultimele dorințe ale iubitei mele soții. După Alina... după atâta fericire... să mă trezesc lângă altă femeie... să privesc în fiecare dimineață la micul dejun altă față decât cea adorată atâția ani... să stea pe locul Alinei în mașina noastră... să merg cu ea în vizită la rude... la nepoata mea... Nu, așa ceva e cu neputință, din oricare ughi ai privi-o. Eu sunt bărbatul unei singure femei! declară el cu emfază.

—Dacă n-ar fi atât de trist, ar fi de tot râsul, spuse Augusta întinzându-se peste masă și acoperind cu bândețe mâna lui Marian cu a ei. Dacă ție îți este atât de greu, cum crezi că ar fi pentru mine să încerc să ocup locul prietenei mele?

Marian lăsă ochii în jos rușinat și începu cu voce joasă, timidă:

—Nu am văzut așa lucrurile. Te rog, nu înțelege greșit, tu ești singura care chiar nu ai încerca să-i iei locul... dar...

—Am înțeles perfect și nu te acuz de nimic, interveni Augusta. Mai mult decât atât, până la un punct mi se pare normal să mă percepi drept colacul de salvare, dar ... nu ți se pare că e un punct de vedere egoist?

Marian îi aruncă o privire siderată. Apoi pe fața lui se perindară câteva grimase foarte sugestive, din care Augusta înțelese că, în sfârșit îi ”cădea fisa”.

—Ah, iartă-mă, draga mea. Tot timpul ăsta a fost numai despre mine și durerea sau vindecarea mea. Ce bine! Ai în sfârșit pe cineva? se entuziasmă el.

—Nu, spuse Augusta cam tărăgănat și cu jumătate de gură, dar nu vreau să închid toate porțile...

—Da, desigur, înțeleg, bolbolosi Marian. Cât de idiot pot să fiu să nu mă gândesc la asta? Mă ierți? Pleaseee! Se alintă el, ca în vremea studenției când se ruga să-i ia un curs ”la dublu” (să scrie la indigo).

Izbucniră amândoi în râs și atmosfera se relaxă.

—Să trecem acum la treburi serioase, spuse Augusta, cu un ton voit profesional.

—Ba bine că nu! ripostă Marian. Nu numai că azi e zi de relaxare, că doar nu degeaba ne-am întâlnit în oraș, dar eu vreau, te rog, să lăsăm lucrurile așa! Abia mi-am recăpătat echilibrul.

Îi făcu semn Augustei să-l lase să termine și continuă:

—Sunt mult mai bine, doar mă vezi! Terapia prin scris cu Jurnalul pe care mi l-ai dat, însoțită de toate acele exerciții EFT și de grupul suport, chiar a dat rezultate. Nu mă vedeam sub nici o formă stând într-un cabinet și dezgolindu-mi sufletul în fața unui necunoscut, dar pe paginile acelea, pe care nu le va citi nimeni, am putut să-mi vărs toată durerea și frustrarea. Știam cu mintea că nu noi ne alegem durata vieții, ci doar cum vrem să o trăim, dar acum am înțeles și cu inima. Mi-a luat doi ani, dar am priceput. Că așa sunt eu mai ”încet” la minte, zise el făcând o grimasă veselă.

Și de ce vrei tu acum, să stricăm totul ”băgând o necunoscută în ecuație”? își încheie el pledoaria încercând să o dea pe glumă.

În liniștea care se lăsă între ei, Emil se apropie și adună farfuriile și cănile goale din fața lor, apoi întrebă dacă mai doresc ceva.

Marian privi întrebător spre Augusta.

—Ar fi mers un coniac de 7 stele, glumi ea, după propunerea pe care am auzit-o, dar mă mulțumesc cu o limonadă cu ghimbir.

—Eu mai iau o cafea, spuse Marian.

Emil aprobă tăcut și se făcu nevăzut.

”A cerut-o deja de nevastă? Nu, că asta-i prea de tot! Dar ce altă propunere ar fi provocat un asemenea comentariu din partea ei? Și oare a refuzat? Cam așa s-ar înțelege, dar de ce atunci nu au plecat fiecare în treaba lui?....  E clar că sunt un pămpălău, dacă îl las pe ăsta să mi-o sufle. Offf!”își zise dând cu piciorul într-un obstacol inexistent la intrarea în bucătăria barului, așa ... doar ca să-și purjeze o mică parte din energia negativă care creștea în el ca un tsunami.

—Cred că ar fi cazul să facem un pact, spuse Augusta privindu-l fix în ochi pe Marian. Nu vei mai aminti niciodată de popunerea asta ... n-am cuvinte s-o calific, completă ea.

—Am înțeles! Răspunse prompt Marian fără să-și plece privirea, deși era tentat.

—Și nu vei refuza ca, din când în când, să discutăm pe tema unei posibile viitoare partenere. Dar atât își cer deocamdată.

Marian ezită... apoi înțelegănd că nu e ceva negociabil, acceptă printr-un semn de aprobare cu capul. Dar Augusta aștepta în continuare...

—Aș vrea să-ți aud acceptul, te rog!

—Da, bine, spuse Marian cu o figură de parcă ar fi acceptat să-și vândă un rinichi.

—Ei, acum putem să ne relaxăm. Ia spune ce program ai pregătit pentru noi? întrebă Augusta, care își imagina că Marian făcuse un întreg plan ca să o convingă de ideea că le-ar merge excelent împreună.

Marian începu să-i povestească planul zilei. Discuția fu presărată cu râsete, ocheade și glume, care îl exasperau pe Emil.

Când în sfârșit se hotărâră să pornească în ”aventura zilei” , Marian îl chemă pe Emil să le facă nota.

În timp ce Augusta se ocupa de trandafiri, Marian a profitat de ocazie și a scris rapid cîteva cuvinte pe spatele bonului, după care l-a pus alături de bacșiș.

Au ieșit în soarele cald de toamnă, Marian cuprinzîndu-și pe după umeri prietena, care purta în brațe buchetul de trandafiri albi.

În urma lor Emil citea pe spatele bonului: ”Am văzut cum te uiți la ea și cred că meriți o șansă. Eu sunt doar un vechi prieten. Sună-mă la 07.......

”În sfârșit iese soarele și pe strada mea!” își spuse Emil, zâmbind sincer pentru prima dată în acea zi și punând cu grijă biletul în buzunarul de la piept al cămășii.