Oare sunt un Polymath? Ca să vezi, se pare că da!

De când am auzit-o prima dată, mi s-a părut că zicala: ”dacă analizezi un pește după capacitatea de a se cățăra într-un copac...” mi se potrivește. Totuși nu înțelegeam de ce și dacă e ceva bine sau... nu prea.

Să începem cu ... începutul: ce înseamnă să fii ”Polymath”?

Se pare că înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât că ești cineva al cărui creier funcționează asemănător cu … Leonardo da Vinci, Nassim Taleb sau Steve Jobs… 

Toate bune și frumoase, dar dacă ai deja 65 de ani, ca mine, și nu ai încă realizările sau recunoașterea acestor celebrități… nu-ți ia prea mult timp să tragi concluzia ”logică”: ești de fapt un ratat care se îmbată cu apă rece și se împăunează cu pene împrumutate.

Hmm... și dacă totuși ești… doar altfel decât majoritatea?

Dacă pur și simplu creierul tău are un alt model de rețea neuronală, în care satisfacția nu vine din realizări ci din învățare și înțelegere, iar vremurile în care trăim nu sunt tocmai propice pentru aprecierea și dezvoltarea unei asemenea tipologii?

Auzi în jurul tău de dimineața până seara: concentrare, focus, țeluri clare, motivație prin acțiune… și poate te apuci să studiezi metodele, poate chiar începi să le aplici, apoi… cu foarte puțin înainte de a obține rezultate notabile… te oprești! 

De ce?

Nu pentru că n-ai înțeles, nu pentru că nu funcționează metoda sau nu e potrivită pentru tine, deși așa ești tentat să crezi, pentru că așa te judecă cei din jur (după modelul general).

Pe tine te-a interesat noutatea, înțelegerea, învățarea, iar creierul tău stochează informația să o folosească împreună cu altele, atunci când caută soluții la probleme mult mai complexe și până atunci… abia așteaptă să-i dai ceva nou de ”mestecat”.

De unde mi-a venit toată ”nebunia asta”? Dacă nu vrei să afli pentru că te-am plictisit deja, înseamnă că nu e pentru tine. Nu-ți face griji, suntem cu toții diferiți, Slavă Domnului!

Pentru cei care sunt curioși, să detaliez:

De câteva luni tot caut implicațiile dislexiei în procesul de învățare, în deficitul de atenție, în scrierea neinteligibilă… pentru că am un elev dislexic.

În același timp, continui analiza propriului comportament. 

Din copilărie mi-am dat seama că învăț orice cu destulă ușurință - combinând memorarea cu logica și mi-am dezvoltat (la început intuitiv) un sistem de a lega cunoștințele între ele, care mă ajută să nu uit aproape nimic important. Așa că pentru mine să fiu premiantă la școală nu era un efort și nu mi se părea că merit laude pentru asta. 

Pe de altă parte, pentru că mama sau alți adulți cu care interacționam, când era vorba de abilități practice, îmi spuneau că ”nu sunt în stare de nimic” sau că ”am două mâini stângi”, pentru simplul fapt că nu aveau răbdare sau metodă să-mi explice… i-am crezut și am crescut cu ideea că nu sunt un talent special.

Nu e de mirare că odată ajunsă adult nu am avut încredere prea mare în capacitatea mea, deși faptele dovedeau contrariul.

Ca proaspăt absolvent de Politehnică, am lucrat întâi ca profesor de specialități tehnice mecanice, la un liceu de chimie și abia mai târziu ca inginer. După 1989, chimia fiind pe cale de dispariție, am lucrat proiectare și supraveghere de șantier în construcții (partea de instalații). Pe la 51 de ani, m-am săturat de inginerie și am schimbat macazul la Trainer, apoi Coach, ca să revin în ultimii zece ani la statutul de profesor.

Pentru majoritatea colegilor eram o enigmă, pentru că învățam foarte repede tot ce era de făcut și făceam acea ”extra mile” fără intenția de a primi laude sau promovări. 

Pur și simplu nu-mi este greu, ba chiar îmi place.

În paralel, am învățat singură spaniolă și italiană, iar acum sunt într-un stadiu intermediar la turcă, pe care am început-o în ideea ”eu ce limbă străină să mai învăț acum: rusa, greaca, turca, araba, chineza…?” știind deja - la nivel conversațional sau chiar mai bine: engleză, franceză, spaniolă și italiană… un pic de germană și un pic mai mult de portugheză.

Și totuși… nu mi-am deschis cabinet de coaching, nu am făcut un program pe care să-l lansez online, nu mi-am luat atestat de traducător… Iar aceste ”nereușite”, le-am perceput ca pe eșecuri. 

Dar asta nu m-a făcut să mă opresc din învățat sau din planificat tot felul de proiecte, dezvoltate între 10 și 80%, stând ”cuminți” în fișiere din calculator, unele … realizate între timp de alții.

Pe deoparte mi-am sporit încrederea în capacitățile mele intelectuale, mai ales de sinteză și interconectare, pe de altă parte a crescut frustrarea că trec mereu la ceva nou și nu termin… aproape nimic.

Întâi am zis că nu am timp și bani suficienți ca mamă singură cu trei copii. Când fetele au crescut și s-au aranjat pe la casele lor, fiecare după gustul ei, am zis că sunt prea obosită după atâția ani de stres și nu mai vreau eforturi și sacrificii… 

Când m-am mai ”adunat” un pic, mi-am zis că probabil am nevoie să mai lucrez la obiceiuri, să mai elimin din amânare, lipsa de focus pe un singur lucru până la atingerea obiectivului, chiar dacă am talente multiple. Să aleg unul singur, pe care să-l urmez.

Totuși, cu tot NLP-ul și EFT-ul, zecile de cărți valoroase citite și sutele de ore de programe ascultate… ”Nimic nu funcționa”...

Mai exact: am ieșit la pensie, mi-am mai păstrat niște ore și am zis că e momentul să fiu și eu ”în rândul lumii” și să-mi concep un program online, din experiența și expertiza mea, care să-mi asigure un venit suplimentar. 

Aveam cunoașterea necesară din multitudinea de informații în limba engleză, pe care o adunasem în mai multe caiete și dosare. Însă pentru că nu reușisem să finalizez ceva în varianta pe care o vedeam la cei din jur, mi s-a părut că ar mai fi câte ceva de studiat și am dat o ”căruță de bani”, adică 3000 de euro, pe programul ”Hobby to Profit”, care n-a funcționat nici măcar pentru alții cu ”pretenții” mai scăzute. Pe afară era vopsit gardul… În fine, ei s-au desființat, eu am pierdut banii și mi-am învățat lecția.

M-am întors cu energie sporită către prietenul meu de nădejde, scrisul, care m-a susținut adesea, dându-mi ocazia să-mi eliberez pe hârtie îngrijorările și să să obțin claritate. Am început să triez, să completez, să rescriu… în ideea de a publica un prim roman. 

Și am făcut-o! Însă nu cu destul curaj, pentru că nu l-am promovat suficient, încă.

Între timp am simțit nevoia să fac ”Școala de scris”. De data asta investiția a fost bine gândită. Mi-am completat cunoștințele despre structura unei cărți, în așa fel încât să-mi pot pune mai bine în valoare talentul și pasiunea de a scrie.

Și ce să vezi? M-am apucat cu elan să scriu un nou roman și… m-am împotmolit un pic după jumătate… De data asta chiar ”m-am supărat” tare… pe mine!

Am început să caut explicații, pentru că… în sfârșit am înțeles că nu sunt nici leneșă, nici superficială, nici fricoasă…

Întâi am fost tentată să adopt idea de la Mel Robbins că aș avea ADHD, în forma în care și l-a descoperit şi ea, la peste 50 de ani… Totuși mai erau aspecte care nu se potriveau și nu țineau de diferențe de personalitate între mine și ea, ci de ceva mai profund.

Între timp, din iubire de sine, mi-am acordat un ”favor”. Nu mă mai ”biciui” să fac ce nu merge sau ceva ce avansează de parcă aș fi ”cu frâna de mână trasă” (cum mai zic eu câte unui elev mai îndărătnic).

Uneori chiar ”mă sperii” de cât de relaxată am devenit: scriu o poveste, două sau cinci, un capitol sau jumătate de roman și… deodată mă opresc. 

Dar nu mă mai panichez, nu mai spun că nu mai am chef să continui pentru că am vorbit prea mult despre subiect și deja mintea (care se pare că nu face diferența între vizualizare și realitate) a trăit deja experiența și nu vrea să o mai reia… 

Pur și simplu înțeleg că am nevoie de o mică pauză în care să-mi mut atenția pe altceva și să revin apoi cu energie nouă.

Mă apuc să citesc. Nu mă pot abține de la a cumpăra constant cărți, așa că am tot timpul câteva necitite la îndemână. Uneori îmi pot trece timpul cu treburi casnice, cele câteva ore cu elevii mei și ceva lectură în fiecare zi. Alteori, după ce termin o carte foarte bună, mi-e greu să trec la alta.

Atunci caut un audiobook și, în timp ce îl ascult, meşteresc... obiecte handmade: bijuterii, cutii cadou, jurnale, șaluri, căciulițe… 

Din toate astea… mintea mea de Polymath a gândit un nou produs: Programul RE:SENS, de terapie prin scris, susținut de un jurnal, câteva povești cu tâlc și un set de exerciții EFT!

După ce s-a cristalizat ideea, am avut o sesiune detaliată de brainstorming cu Chat GPT, despre brand, misiune, viziune… am dat proiectul în studiu administratorului site-ului (care se numește gabrielaisac.ro și este în construcție), iar eu am continuat să scriu povești și să caut informații despre dislexie și despre ADHD…

Așa am dat astăzi peste un material în limba spaniolă, în care am auzit prima dată de Polymath. Am afat cum învață o asemenea persoană şi faptul că există două tipuri: teoreticieni, de tip Leonardo da Vinci și creativi, de tip Steve Jobs.

Cel mai mult mi-a plăcut să aflu cum să nu mă mai simt vinovată pentru ceea ce învăț și, pentru că nu aplic imediat, sunt tentată să cred că pierd timpul. Apoi să înțeleg nevoia creierului meu de a face legături diferite și complexe între noțiuni și de a creea ceva nou. 

Da, de acord, nu inventez nici roata, nici apa caldă, însă combin inedit o grămadă de cunoștințe pe care cei care scriu doar cărți sau cei care fac numai coaching nu le au, nu pentru că nu ar fi putut să le acumuleze ci pentru că nu le-au considerat importante, ci adiacente domeniului lor.

Nu știu cât de mult vă interesează, fiind vorba despre mine nu despre voi, dar MI S-A LUAT O PIATRĂ DE PE INIMĂ!

Nu mă mai simt vinovată de timpul, banii, energia fizică și mentală înmagazinate în cunoștințe aparent fără o finalitate imediată, pentru că iată, vine timpul când și ultima piesă de puzzle se așează la locul ei.

De ce am scris toată ”dizertația” asta care poate părea o ”laudă de sine”? Pentru că, deși am observat și am înțeles că noi ăştia, Polymath, suntem cam la fel de mare procent în lume ca… grupa de sânge AB IV (glumesc), totuși este clar că nu sunt unică, nici măcar în România zilelor de azi.

Și poate este cineva care caută ca mine, de mai multă vreme, niște răspunsuri. Uneori ți se pare că ești foarte aproape de a pune punctul pe i, ca să-și dai seama că tot mai sunt chestii care nu se potrivesc și nu pot fi ignorate.

În acest caz, iată aici ”un capăt de fir”! Să vă fie de folos!