PRIETENA MEA POVESTEA

  În momentul în care m-am așezat la birou și am deschis documentul, să pregătesc povestea de postare, mi-a venit ideea să-i dau subtitlul ”buturuga mică… răstoarnă carul mare”, dar pentru   că nu vreau să aibă conotație negativă… ca și cum s-ar fi întâmplat un dezastru, ba chiar țintesc sensul opus, i-aș zice mai bine… ”N-aduce anul, ce aduce clipa”. În ultima vreme manifestarea și sincronicitățile funcționează tot mai bine în viața mea. De fapt, cred că au funcționat mereu, doar că acum sunt conștientă de ele și mutând accentul pe gânduri pozitive… se întâmplă mai mult lucruri bune decât… nu prea. Bazându-mă pe observația asta și având deja dovezi concrete cu reușita programului de slăbit, la începutul săptămânii, când am intrat în vacanță, mi-am zis:  ”Săptămâna asta rup munții cu scrisul la roman !”. Să vă spun cât am scris la el? ”Nada de nada!” Însă… sunt mai mulțumită decât am fost vreodată, în cursul acestui an, de sporul avut la scris. Nu, nu mă cont...

  Mi-am amintit ceva ce cred că nu v-am dezvăluit încă, despre pasiunea mea de a-mi crea propriile jurnale, nu numai de a le avea și scrie în ele. Îmi place să iau caiete sau agende mai noi sau mai vechi, să le decorez, să le dau nume, în acord cu destinația aleasă, să le decorez cât mai divers, apoi să le țin la vedere și să mă atragă să scriu în ele. Dar de ce să-mi pierd timpul cu tot acest proces când aș putea să le cumpăr? Sunt deja pe piață, datorită trendului de a ține un jurnal, tot felul de mărimi și modele, la cele mai diverse prețuri și calități. Da, dar... Totul a început cu o perioadă mai lejeră în programul meu. Fusesem ani de zile profesor, apoi inginer cu normă întreagă, mamă singură cu trei copii, cititor pasionat, participant activ în comunitate, student silitor în domeniul dezvoltării personale… și, la un moment dat, prin… 2014, fetele erau plecate, unele la studii și altele la casa lor, renunțasem la inginerie și devenisem trainer și consilier de dezvolt...

Motto: To write or not to write the ”Morning pages”? (Să scriu sau să nu scriu paginile de dimineață?) Chiar ieri mă gândeam că am funcționat mulți ani… aproape prea mulți, pe principiul ”TREBUIE”! Nu e greu să ajungi la situația asta când ești un copil curios și plin de imaginație, cu o mamă autoritară, cu o personalitate puternică. Ți se pare că soluția cea mai simplă este să te retragi în cochilia ta și să spui ori chiar să faci ceea ce ți se cere, atât timp cât nu ai de ales, iar ceea ce îți dorești… rămâne un vis, din ce în ce mai îndepărtat. Trist este că la un moment dat nu mai știi dacă meriți să-ți împlinești visul sau dacă mai ești în stare să-l realizezi.  Sunt momente cînd te faci că l-ai uitat sau că nu mai contează pentru tine, doar ca să nu mai fie atât de dureroasă renunțarea.  Dar e numai o încercare de evitare, care ajută pe termen foarte scurt. Ai venit pe lume cu acel vis gravat adânc în inima ta și … dacă ai avut norocul să-l înțelegi destul de devreme în ...

Îmi plac jocurile de cuvinte. Cu ceva timp în urmă am dat startul unei alte serii de povești, mai bine zis povestiri… cu titlul ”Diminețile unei femei cu Minte”. Care e pentru mine diferența între povestire și poveste? Chiar și povestirile inspirate în mare parte din viața mea au ajuns să vadă lumina tiparului cu   câte ceva ireal în ele. E vorba despre mai mult decât simplă ficțiune, sunt elemente de basm:   un vis… sau chiar un vis în vis, niște sincronicități puțin credibile, un happy ending… Așadar eu scriu povești nu povestiri. De ce fac asta? Pentru că mi-au plăcut mereu poveștile. Ele m-au însoțit, așa cum spune cântecul ”la fericire și durere”… Dar mai ales pentru că am încredere în frumusețea lumii și a sufletului omenesc și îmi doresc să le reamintesc și celor care… pentru o vreme, s-au lăsat convinși că… s-a pierdut. M-am numit în titlu ”Jurnalistă”, dar să nu vă lăsați înșelați! Nu sunt ziaristă! Ba încă mă lupt cu titulatura de autor publicat și nu mă simt...

Astăzi mi-am dat din nou întâlnire cu terapeuta mea preferată: Povestea. Cu sora mai mare, Povestea citită sau ascultată, pe care o numesc Romalinda, mă întâlnesc zilnic. Ea mă ajută să mă relaxez, când lucrez un obiect handmade, sau să-mi clarific ideile despre o nouă poveste sau roman la care scriu. Cu sora mijlocie, Povestea scrisă de mine, pe care am numit-o Persevera, mă întâlnesc aproape zilnic, cu rare excepții, lucrând împreună la un nou roman, complotând cu personajele, imaginând scene, revizuind, schimbând... și chiar luând-o de la capăt fără ezitare, dacă intuiția ne spune că ar fi potrivit. Cu sora cea mică, Povestea terapeutică scrisă din experiența mea, mă întâlneam rar, însă de când i-am conștientizat valoarea, am devenit foarte bune prietene și o numesc Terapina.   (Este preferata mea, dar... Șșșt! Să nu mă dați de gol față de surorile ei mai mari!) Astăzi ne-am fixat o nouă întâlnire. Ne aflăm amândouă în camera mea. Ne-am așeazat rezemate comod pe canape...